De Marius Ghilezan
În Anotimpurile poeziei, doamna doctor Maria – Cristina Moisin resfiră pe un solfegiu al şoaptelor trinitatea cer – apă – pământ, cu o evlavie creştină. Cartea, deşi scrisă între 1969-1974, nu poartă amprenta curentelor la modă atunci, dar relevă o trăire ascetică în natură. „Am ridicat / fruntea / să cer voie / de la cer.” Natura are cromă şi trăire. Culorile anotimpurilor nu sunt în contrast, se întrepătrund pentru a crea un cadru pe care se desfăşoară comuniunea om-natură, atât de dragă lui Mihai Eminescu. „Tot atât de verdele / Câmpul / Îmi culc inima pe el; Cu palmele cupă / strâng plânsul / Sărat şi mut / Şi / Sap durerea pământului”. Apa, lutul şi cerul apar permanent ca repere simbolice în cartea maturizării timpurii a autorului care îşi „scutură singurătatea de pe braţe”.
În poemul „Sculpturi” apare împăcarea creştinului cu viaţa. Mioriţa este reinterpretată. Cerul, raţiunea, iubirea, toate au o măsură similară: „Potrivit de mare / potrivit de luminoasă / potrivit de caldă”.
Cu o măiestrie demnă de poeţii vârstei ei, păcat că la acea vreme nu a publicat, taie frunzişul de cuvinte pentru a se vedea liber c opacul. Prin poemele Mariei Cristina Moisin natura se reduce la esenţă.
unde gasesc cartea ?