Vladimir Tismăneanu Se întâmplă că l-am cunoscut bine pe Adrian Marino. Am scris elogios despre volumele sale de critica politic-culturală. Facând aluzie la romanul Muntele vrajit de Thomas Mann, l-am numit în eseul scris în Orizont, când s-a stins din viaţă, un Settembrini al culturii române.
Am preţuit europenismul său vibrant, generozitatea cu care i-a susţinut pe mulţi tineri. A scris frumos despre cărţile mele. Am fost mişcat când a afirmat că am avut un rol major în geneza noii politologii româneşti (v. Politica si cultura. Pentru o nouă cultură română, Polirom, 1996, pp. 172-186). În dedicaţia dată pe acea carte, la Cluj, pe 22 iulie 1996, mă numea metaforic, “maestrul tinerei politologii româneşti”. Ne-am întâlnit prima oară la Washington, în toamna anului 1990, am luat cina împreună la Hotelul Jefferson. Ne pusese în legătură regretatul Matei Călinescu.
Am citit şi eu, ca mulţi dintre prietenii mei, articolele de după 1990 apărute în Dreptatea. A. Marino fusese arestat de comunişti ca ţărănist, a rămas fidel PNŢCD-ului după 1990, chiar dacă filosofia sa politică era mai degrabă liberală, “neo-paşoptistă” (v. volumul de convorbiri cu Sorin Antohi, carte în care A. Marino şi-a formulat explicit crezul ideologic). În 1997, juriul prezidat de A. Marino mi-a acordat Marele Premiu ASPRO. Nu pot fi nicicum bănuit că aş fi fost un adversar al acestui critic cultural şi teoretician literar, un om trecut prin teribile încercări, inclusiv lungi ani de temniţă şi domiciliu forţat în perioada comunistă. Să reţinem însă un fapt incontestabil: biografia lui Adrian Marino abia urmează a fi scrisă. Sa sperăm că se va găsi un cercetator, asemeni lui George Ardeleanu, autorul exemplarei biografii a lui N. Steinhardt apărută la Humanitas, care să se consacre unei analize lucide şi obiective a unei vieţi extrem de complicate. Vor fi fost acolo, alături de calvarul închisorilor şi de marginalizarea de după 1964, şi compromisuri, vor fi fost şi puncte nevralgice, lucruri îndelung refulate, poverile indicibile ale oamenilor sub vremi. Ştim că Academia Română l-a tratat cu răceala sau indiferenţă. Nici Universitatea din Cluj nu i-a oferit toate onorurile cuvenite. Un erudit de talia lui Marino se aştepta, evident, la mai multă recunoaştere şi recunoştinţă. Nu pot surprinde, aşadar, reacţiile sale caustice faţă de alte figuri de succes. Contextualizarea însă e, acum, esenţială. Nu-mi amintesc, de pildă, ce scrie, dacă scrie, Paul Goma despre A. Marino în Jurnalul său. Ori ce scrie Monica Lovinescu sau concitadinul Mircea Zaciu. Abia acest imaginar biograf va putea decanta lucrurile cu migală. Este adevărat că Adrian Marino a scris dur despre Constantin Noica, fără să aibă avantajul lecturii retrospective a operei marelui filosof (un avantaj metodologic de care putem beneficia abia astăzi din plin). Presupun că se aţtepta ca propria sa biografie să fie scrutată fără reţineri.
Sunt aşadar siderat de manipulările care au loc acum. Toţi cei care şi-au făcut o profesie din macularea cărţilor scrise de cei numiţi aberant “boierii minţii” exultă la colţ de stradă. Parcă ar fi vorba de un amok colectiv. Se încearcă, aşa cum corect observa Ioan T. Morar pe blogul său şi într-un excelent articol din Ziua de Cluj, transformarea a ceea se poate numi cazul Marino într-un scandal cultural menit să delegitimeze pe cei numiţi persiflator de un eseist în eterna goană după vizibilitate, “neo-interbelici”. Dar şi pe alţii, precum E. Simion, M. Dinescu etc Se configurează, sub umbrela d’outre tombe a lui Adrian Marino, cele mai bizare alianţe ale urii. E trist şi păgubitor.
Sminteala împroşcării cu noroi face ravagii. Au ieşit la atac, prevalându-se de câteva fraze maliţioase, exteriorizări poate ale unei vanităţi rănite, justiţiarii de serviciu, moraliştii de gang, voyeuristii pseudo-culturali. Se utilizează aşadar nişte afirmaţii umorale, extrem de subiective, dintr-o carte postumă pentru a nega meritele intelectuale ale unor autori de prim rang. Se plătesc poliţe contemporane prin invocarea unui om marcat şi el, în reacţiile sale, de pasiuni, temeri, complexe de tot felul. Oameni care n-au pus mâna pe o carte de A. Marino se trezesc dând lecţii în numele lui. Idignaţi insolenţi au devenit specialişti în Adorno şi îl admonestează pe Andrei Pleşu. Ba mai vine câte un jurnalist însetat de rating să-l compare, inept, pe A. Marino cu un istoric contemporan, fost şi actual demnitar, pornit pe calea unei alarmante auto-compătimiri. Ambii, pasămite, victime ale “intelectualilor cu spectrul puterii ]n mână” (păltinişeni, băsescieni, icerişti, ghedesişti, ştiţi Dvs). Spectacol rizibil, grotesc, ba chiar obscen… Ei ignoră ceea ce aş putea numi orgoliul solitar al lui Adrian Marino, poziţia sa de outsider în lumea culturală, un subiect care ar tebui explorat separat. Iată o declaraţie tipică a sa din cartea de dialoguri cu Sorin Antohi:
Lăsând la o parte critica de idei literare, în acelaşi timp am dobândit şi am putut afirma cu oarecare energie şi ostentaţie că nu sînt deloc scriitor. Că nu aparţin „vieţii literare”, unde am făcut totdeauna figură de corp străin, de marginal, de intrus, cu toate neplăcerile, calităţile şi defectele acestui statut dificil. Fiindcă oamenii de litere simţeau că nu sînt din specia lor.
Or, tocmai scriitorii de duzină, valeţii cu tupeu şi fără operă, de care A. Marino se distanţa olimpian găsesc acum cu cale să-l instrumentalizeze cinic în lupta lor împotriva valorilor reale ale acestei ţări. Nu ştiu ce a dorit A. Marino când a decis că acest volum să apară la cinci ani de la moartea sa. Voi reveni asupra acestui subiect. Dar mi-e greu să-mi imaginez că omul care respecta marele canon, rigoarea şi erudiţia, ar fi subscris la ignobila sa anexare de către diverşii marginali care se agaţă de umbra sa pentru a-‘şi satisface meschinele instincte demolatoare. (Preluat de pe http://tismaneanu.wordpress.com)
Leave a Reply