De Vladimir Tismăneanu
Am citit pe nerasuflate noua carte a profesoarei de istoria filosofiei, poetei si eseistei Marta Petreu pe tema tineretii intelectuale a lui Mihail Sebastian, a relatiei dintre tânărul intelectual evreu român de la Dunăre, unul dintre cele mai rafinate spirite ale generaţiei ‘27, şi principalul doctrinar al extremismului revoluţionar din România anilor ’20 si ’30, Nae Ionescu, seducător (la propriu şi la figurat) profesor de logică şi metafizică, dialectician-prestidigitator fără pereche, magician al conceptelor din specia lui Leo Naphta, personajul lui Thomas Mann din Muntele vrăjit. Cartea trebuie examinată în spiritul ei, care este unul al respectului pentru text, pentru surse, pentu faptele istorice, iar nu pe baza de procese de intenţii, pe cât de maliţioase, pe atât de dubioase. “Atacurile la baionetă”, exploziile nevrotice, nu-şi au locul acolo unde se discută idei. Sebastian nu a fost un scriitor oarecare, rolul său la Cuvântul nu poate fi comparat cu cel al unui Ion Călugaru, for instance. Tema explorată de Marta Petreu poartă asupra unuia din cele mai controversate şi încă sângerande momente din istoria politică şi intelectuală a României interbelice. Mai presus de orice, Nae Ionescu a urmărit să întemeieze religia politică a ortodoxismului românesc, o filosofie colectivistă ostilă liberalismului, parlamentarismului, socialismului (fie acesta şi democratic) şi oricărei forme de raţionalism considerat emasculant şi lipsit de viaţă. Naeionescianismul a fost o viziune totalitară despre fenomenele politice, etice, şi religioase, iar tânărul Sebastian a sprijinit această perspectivă anti-pluralistă. Modernitatea era pentru Nae Ionescu prin excelenţă decadentă, coruptă şi corupătoare. Statul burghez era unul fals, artificial, lipsit de legitimitate. Libertăţile civile erau mofturi derizorii. Se impuneau decizii rapide, necruţătoare, luate de un Conducător blagoslovit cu providenţiala charismă. În conflictul dintre spirit şi suflet, klagesianul Nae lua partea sufletului. La un ceas când Europa părea să fi intrat în ceea ce Elie Halevy a numit L’ere des tyrannies, aceste idei explozive păreau să aibe un viitor şi nu este de mirare că Sebastian s-a contaminat cu patosul lor cadenţat. Ceea ce este surprinzător ţine de intensitatea adeziunii sale la o formulă spirituală menită să justifice cele mai aiuritoare salturi mortale politice, inclusiv recursul la violenţă, teroare, crimă. În acei ani de “îndrăcire”, Sebastian a fost de fapt un fanatic. S-a dedat la ceea ce Thomas Mann a numit odată extazul demonismului.
Intitulată Diavolul şi ucenicul său: Nae Ionescu-Mihail Sebastian, cartea publicată la editura Polirom, poate fi citită în mai multe registre: mai întâi acela al atacului fascizant (de sorginte sorelian-mussoliniană) împotriva instituţiilor burgheze din România. Este vorba în acest caz de atracţia lui Sebastian către ideile fascismului italian şi chiar francez, în nici un caz către rasismul antisemit, misticismul wagnerian ori socialismul pan-germanist din care s-a născut nazismul. Mai mult, cel puţin în prima fază a Cuvântului, nici Nae Ionescu, personajul pentru care Sebastian nutrea o admiraţie neţărmurită, învecinată cu orbirea, nu era un ideolog atras de elucubraţiile rasiste. Etnicismul său meta-politic (spre a relua conceptul lui Pieter Viereck) era unul primordialist, autohtonist, grandios-teluric, fundamentalist, reacţionar în sensul cel mai exact al termenului. Asemeni lui Peguy, Nae venera la patrie et les morts. Gândirea sa provenea ca orientare dinspre Joseph de Maistre şi se înrudea poate cu filosofia lui Charles Maurras. Când Sebastian scrie împotriva partidelor politice (în primul rând împotriva celui liberal) el participa, alături de profesorul său, la un atac general-european împotriva spiritului democratic, parlamentar, pluralist. Să nu uităm că primul preşedinte al Poloniei democratice, Gabriel Narutowicz, a fost asasinat de un extremist naţionalist. Moda crimei politice era contagioasă şi afecta toate ţările din regiune. Poziţia etnocentrică a lui Nae Ionescu nu era esenţial diferită de aceea a unui Roman Dmowski, ideologul Democraţiei Naţionale (endecja) din Polonia. În plus, ortodoxismul febril al lui Nae Ionescu, fundamentul modelului său etnocratic, s-a ciocnit cu criticile venite din partea unui Mircea Vulcănescu, alarmat de manipulările politice ale credinţei.
Al doilea registru ar fi acela al abordării demistificatoare (myth-breaking). Marta Petreu schimbă paradigma interpretării lui Sebastian: citind sute de articole ale acestuia, ale lui Nae Ionescu, ale altor membri ai Generaţiei, a ajuns la concluzia că Sebastian a fost în fapt principalul megafon al atitudinilor de extremă dreaptă care au constituit viziunea naistă despre stat, colectivitate, tradiţie. Aş îndrăzni totuşi să citesc diferit articolul lui Sebastian “Omul cu revolverul” publicat cu puţin timp înainte de interzicerea Cuvântului şi arestarea lui Nae Ionescu, ca parte a represaliilor ce au urmat uciderii lui I. G. Duca. Nu cred că era vorba de o deşănţată, iresponsabilă, cinică apologie a gangsterismului, ci mai degrabă de un text-diagnostic, o premoniţorie încercare de simptomatologie a ceea ce mai târziu, în Cum am devenit huligan, Sebastian definea drept “o epocă şi o mentalitate”. Apropos de această lucrare, cred că ar fi fost utilă o discuţie în detaliu, mai cu seamă în ceea ce priveşte definirea spiritului anti-totalitar. “Spiritul critic este un civil”, scria exemplar Sebastian. “Marşurile, odele şi simbolurile vagi sunt materia primă a oricărei dictaturi” (citez din memorie). Personal, consider pamfletul lui Sebastian una dintre cele mai lucide analize a relaţiei de consubstanţialitate ideologică, pe baza de anti-individualism, de dispreţ pentru subiectivitatea autonomă, dintre fascism şi comunism. De acord cu Marta Petreu, nu trebuie să-l (mai) privim pe Sebastian ca pe un “model”, dar nu trebuie sş dăm o semnificaţie de-a dreptul cosmică, inexorabilă celor “şapte ani din ‘casa Cuvântului’, cei şapte ani de ‘noroc nemeritat’ şi de ucenicie pe lângă ’stăpânul’ său, Nae Ionescu”. (p.256) În plus, sunt mai puţin dispus decât Marta Petreu să dau credit ironiilor de doi bani ale unui I. Ludo, ori atacurilor venite din partea celor care, în acei ani, ridicau în slăvi URRS ca patria speranţelor antifasciste. Nae Ionescu i-a aplicat discipolului său o “pedagogie negativă” prin acea dezolantă prefaţă. Textul însă era (şi rămâne) penibil pentru Nae, nu pentru Sebastian, orice ar fi scris Racoveanu, Branişte şi Ludo, spre a nu mai vorbi de Belu Zilber.
Un “trecut deocheat” a fost într-adevăr această perioadă a furorii naiste a lui M. Sebastian, ca şi în cazul unor Cioran, Eliade, Noica, dar cu câţiva ani înaintea “îndrăcirii” acestora. Poziţiile revoluţionare de dreapta ale lui Sebastian (extremismul “moderat”) au fost probabil cunoscute de exegeţii săi, dar, sugerează Marta Petreu, aceştia au preferat a le trece sub tăcere. Un idol nu poate fi imprevizibil, failibil şi heterogen. Sebastian a aderat la extrema dreaptă cu patima primei mari iubiri. Nu la conservatorism, mă grăbesc să o spun, ci la acea formulă politică pentru care paşoptismul, Luminile, Revoluţia Franceză (inclusiv girondiniii) erau numele unor catastrofale erori. Tema revoluţiei plutea în aer în acea perioadă, instituţiile statului de drept se clătinau nu doar în România. Pe de altă parte, poate că ar merita spus că unii evrei au aderat la fascism în Italia acelor timpuri, inclusiv Margarita Sarfati, atât de apropiată de Duce. Cartea lui Alexander Stille, Benevolence and Betrayal, tratează tocmai acest delicat, spinos şi totuşi real subiect. Să mai spun că în anii 30, când legislaţia antisemită ducea la discriminări la adresa studenţilor evrei (mai întâi numerus clausus, apoi numerus nullus), au fost destui tineri evrei din România care au plecat la studii în Italia lui Mussolini. Repet, a fi simpatizat cu Mussolini în anii ’20 însemna cu totul altceva decât a-l admira dupa 1938, când Italia fascistă a adoptat legislaţia rasistă inspirată de nazişti. Fascismul italian, cu ale sale abominabile represiuni, prigoane şi asasinate, nu a fost exterminist, nu a urmărit anihilarea mecanic-tehnologică a unor intregi categorii umane definite în chip biologic. Cel puţin în faza descisă în carte (1929-1933), Mussolini se bucura încă de sprijinul unor intelectuali influenţi, inclusiv Giovanni Gentile. Futuristul Marinetti a rămas fascist până şi în timpul abjectei Republici Sociale Italiene de la Salo (1943-1945). Despre Papini, sicofant al Ducelui (pe care îl numea “prietenul poeţilor”), nu mai este cazul să insist.
La fel de interesantă mi se pare analiza relaţiei Sebastian–E. Lovinescu: departe de a se identifica moral şi estetic cu viziunea sincronistă a celui care a fost un fel de Settembrini român, deci arhetipul anti-naismului, Sebastian a rămas în fond, până la capăt, un nostalgic al naeionescianismului, deci al unei filosofii “rumaneşti” care îi interzicea identificarea ca român. Relaţia dintre demonicul Nae şi învăţăcelul său Iosif Hechter a fost într-adevar una de o ambivalenţă ce ţine de resortul psihanalizei. Nefasta prefaţă scrisă de Nae Ionescu pentru romanul De două mii de ani nu a dus la finalul relaţiilor de mare cordialitate dintre cei doi. Dimpotrivă, Sebastian se va feri să-l acuze direct pe Nae de antisemitism, îi va găsi cele mai contorsionate scuze şi va accepta să-i viziteze superba vilă de la Balcic şi să se costumeze în “mariner” când accepta invitaţia profesorului de a participa la o excursie pe yachtul acestui hedonist specializat în predicarea ascetismului mistic. Cartea Martei Petreu este de fapt istoria unei prietenii, ori poate mai bine spus a unei iubiri dintre un tânăr îndrăgostit de absolut şi un alchimist al gândirii pentru care viaţa nu este altceva decât experiment, aventură, risc. O iubire care a implicat ambele părţi: o ştim de la Hegel, dialectica stăpânului şi sclavului nu este una univocă. În Sebastian, dincolo de anumite interese îndoielnice (mă despart de speculaţiile legate de dorinţa de a o flata cumva pe Elena Lupescu prin promovarea unui “june evreu”), Nae a găsit un adorator, un zelot de o sensibilitate aproape maladivă. Poate că tocmai această vulnerabilitate excesivă explică slabiciunea lui Nae pentru cel pe care îl remarcase încă de la acel fatidic bacalureat din Brăila. O slăbiciune care nu s-a stins vreodată, dincolo de înregimentarea profesorului într-o mişcare totalitară a cărei natură ţinea de ceea ce Hannah Arendt a numit “logodna între gloată şi elite”. Şi fiindcă am pomenit-o pe Hannah Arendt, mă întreb dacă nu este ceva similar, la nivelul inefabilului, al inexprimabilului, al infra-raţionalului care explică relaţia acesteia cu Martin Heidegger la atâţia ani după episodul de tinereţe, tot aşa cum Sebastian nu s-a putut rupe complet vreodată de vraja Logosului naeionescian.
În anumite privinţe, cartea este şi istoria prieteniilor unei generaţii pierdute, rătăcite, supliciate, a pasiunilor pentru mişcări politice născute din resentiment abisal şi speranţe apocaliptice. La stânga şi la dreapta, s-au ţesut în acei ani prietenii întemeiate pe spirit anti-filistin, pe expectaţii mesianice, pe vise nesăbuite ( aş vedea cartea lui Marci Shore, Caviar and Ashes, despre generaţia lui Aleksander Wat, Jaroslaw Iwaskiewicz şi Julian Tuwim). Unele afirmaţii nu mi s-au părut suficient de argumentate, există o tentaţie didactică (uşor de înţeles) şi o înclinaţie cam apodictică în anumite momente, bibliografia ar trebui actualizată, mai ales dacă lucrarea se va extinde, cum sper, asupra întregii Generaţii, cu lucrări despre fascismul european ca fenomen intelectual (G. Mosse, R. Griffin, E. Weber, J. Herf, R. de Felice, R. Paxton, Z. Sternhell). În ansamblu, avem de-a face cu o lucrare de o luminoasă onestitate şi de un admirabil curaj spiritual, un exerciţiu remarcabil de restituire dezinhibată a unor adevăruri nu întotdeauna comode, însă mereu necesare. recenzie apărută pe: http://tismaneanu.wordpress.com/2009/07/16/radicalism-si-demonism-nae-ionescu-m-sebastian-si-extremismul-revolutionar/
De acelaşi autor
Despre bolile filosofilor. Cioran
Nici o referire la „Jurnalul” lui Sebastian?
Si apropos de relatiile lui Sebastian cu Nae Ionescu sau Mircea Eliade : E adevarat ca in textul jurnaluilui s-au facut „mici” interpolari?
cum adica interpolari?
Eu nu cred ca niste tineri intelectuali (si ce generatie!) se inregimentau de florile marului sau, nici atat, ca puteau fi hipnotizati de un Nae Ionescu. Acea acceptare a unei restrangeri drastice a libertatii nu o putem intelege decat in contextul Romania – tara pandita! Dilema democratie-autoritarism venea dupa interogatia privind modul cum evitam invazia sovietica, despre care stiam prin transfugii transnistreni ca insemna nu numai pierderi teritoriale ci si deznationalizare ireversibila.