Spirt. Muzeul întâmplărilor de ceară (2000) e cartea cea mai bună a lui Vasilescu. Aici timbrul devine nu atât grav, cât insidios, iar retorica e perorativă şi metafizică cu iz familiar şi bisericesc, ca la Tudor Arghezi. Emoţia e mai directă, mai simplă şi mai eficientă decât anterior. Formula poate fi descrisă ca un baladesc vizionar care atinge temele mari parcă din greşeală, dar o face personal şi focalizat: „M-a aşezat acum o mulţime de vreme în trupul ăsta / şi mi-a spus să stau liniştit. Că-i ceva trecător. C-o să fie / mai bine. Am crezut şi-am rămas. Ca să nu-l supăr, / te-am alungat şi pe tine. Vreme trece, vreme vine. / Privesc împrejur cu luare-aminte: mucava. / Doar ici-colo, cuvinte. Dar şi lor le-a spus tot la fel: / să stea aşa liniştite, c-o să vină cineva să le ia. / Vreme trece, vreme vine. Le-a uitat şi pe ele laolaltă / cu mine. Aşteptăm în tăcere. Literă lângă literă şi carne / pe os. Fără speranţă, frumos” (Spirt. Patologia speranţei). Aerul depresiv a devenit reflexiv şi cercul lui, acum mai larg, include ceva care seamănă cu condiţia umană.
Leave a Reply