De Ovidiu Dima
Cu un titlu nepotrivit cărţii, Licenţioase, ediţia a doua a acestui volum de versuri aduce în atenţie eterna discuţie despre actualitatea formulelor clasice ale poeziei. Pentru iubitorii de poeziei de altădată, în care rima devine esenţială precum membrele unui corp, iar nevoia simetriei – definitorie pentru reuşita poeziei, cartea poate fi o respiraţie de ozon. În schimb, pentru amatorii de poezie recentă, această carte poate părea în cel mai bun caz o culegere de exerciţii ale unui întârziat ghiduş şaizecist. Fără niciun dubiu, Liviu Vişan are ştiinţa construcţiei unui text poetic, poemele lui cele mai reuşite amintind de poeţi contemporani pentru care rima rămâne o mare şansă a poeziei: Şerban Foarţă, Octavian Soviany sau, în momentele de graţie, Mircea Dinescu: “Mie dor de visul nostru, domnişoară,/ cum ne răpune dureros de blând/ şi cum din cele câte ne-nconjoară/ doar el o să ne stăruie în gând” (Cântec de dor şi teamă).
Mă simt uimit pe ţărm, ca getodacul
care-a citit abia acum din triste,
convins cum ca Ovidiu-i cogniacul
băut în gări şi-n tren de navestiste
……………………………………………..
Cap d epoet decapitat în bronz…
-Şi câte elegii ai scris Bătrâne?
-Onze!
super!