Odată cu trecerea timpului, care nu te cruţă oricât ai încerca să-l duci cu vorba, observi din ce în ce mai puţin ceea ce este şi rămâne exterior. Farmecul munţilor, nemărginirea marii, monumentele celebre pe care ai visat toată viaţa să le vezi, elogiile celorlalţi, pe care ţi le-ai dorit, având sentimentul că ele te scutesc de orice tristeţe, caăte prefac într-un om cu adevărat fericit, toate acestea se estompează, capătă paloarea negurilor dimineţi. Ce rămâne, te întrebi? Rămâne eventual nădejdea că n-ai trăit degeaba, că în parabola celor zece talanţi, şi că poate acesta să fie motivul pentru ca să fii cântărit şi judecat cu indulgenţă. Da. Asta rămâne, speranţa unei indulgenţe, a unei bunătăţi infinite, pe care nu ai cum să ţi-o imaginezi, pentru că infinitul nu este o unealtă a noastră, a pământenilor, şi că datorita ei ţi se va acorda ceea ce de fapt nu prea meritiţ iertarea şi sălăşluirea ta printre cei care o merită mai mult decât tine.
De acelaşi autor
Leave a Reply