„În acest al doilea volum de memorii, autoarea reflectează asupra paznicilor şi oficialilor închisorii, creionează portrete memorabile atât ale tovarăşelor de detenţie, cât şi ale paznicilor şi miliţienilor cu care vine în contact. Într-un efort al amintirii asemănător unei construcţii mnemotehnice clasice, din camerele memoriei, Lena Constante găseşte timp, acum, pentru a da un nume, un chip şi o fire – pentru a chema din uitare – aproape fiecărei deţinute alături de care a trăit aceşti ultimi ani ai detenţiei. Cititorul va întâlni portrete excepţionale, biografii schiţate cu precizia unui nuvelist (sau a unui sociolog?… pentru că, adesea, experienţa personală invocată de autoare spre a-şi justifica modul în care priveşte lumea din celulă este aceea a stagiilor studenţeşti în echipele de sociologie conduse de Dimitrie Gusti, înainte de al Doilea Război Mondial), un întreg panopticon de figuri scoase din umbra bolgiilor infernale şi «pomenite» în istorisirea Lenei Constante. Ea ţine, explicit, să vorbească (oricât de puţin) despre fiecare, împlinind gestul ancestral al unei pomeniri a sufletelor de pe lumea cealaltă, pentru odihna lor.“ (Ioana Bot)
„Minute nesfârşite. Ceasuri chinuitoare. Durere… Durere. Dar cum să găsesc cuvinte pentru a transmite senzaţia acestor dureri? Poate, dacă am fi plâns, ne-ar fi fost mai uşor. Dar noi nu voiam să plângem. Nu puteam decât să strângem din dinţi şi să răbdăm. De ani nenumăraţi eram închisă. Lipsită de toate. Dormind pe paie. Flămândă. Fără o carte. Fără o notă muzicală. Nu aveam dreptul nici să râdem, nici să plân¬gem. Din ce împerechere de vrăjitoare şi de draci, în care noapte de sabat fuseseră zămisliţi monştrii care încolăceau şerpi de inele malefice pe încheieturile noastre? Cum să redai suferinţa? Cum, revolta? Simţeam că fiecare clipă va fi ultima, că nu voi mai putea suporta o durere aşa de mare, şi totuşi o suportam şi minutele se scurgeau şi aş fi vrut să cad leşinată, să cad moartă pentru a scăpa de calvarul vieţii mele, şi mă durea din ce în ce mai tare şi nu înţelegeam cum ne mai ţinem pe picioare, cum putem să nu ne prăbuşim, cum mai avem încă în noi o fărâmă de viaţă, dacă ceea ce trăiam se mai putea numi viaţă…“ (Lena Constante)
Leave a Reply