De Serenela Ghițeanu
Născut în 1970 în Algeria, Kamel Daoud e de multă vreme un jurnalist incomod pentru autorităţile din ţara sa, ca şi pentru imamii fanatici, dintre care unul a şi lansat o sentinţã de moarte împotriva sa, în 2014. Daoud îşi permisese să spună că Islamul ar trebui reformat şi că problema religioasă trebuie supusă reflecţiei în lumea arabă şi nu mai trebuie politizată. El trăieşte la Oran şi scrie, printre altele, una dintre cele mai populare cronici în ziarul francofon Le Quotidien d’Oran. Articolele sale sunt preluate adesea de presa franceză. Anul acesta, Daoud a primit Premiul Goncourt pentru primul roman, pentru romanul Meursault, contre-enquête. Romanul a ratat pentru un singur vot Premiul Goncourt „cel mare“ anul trecut şi a obţinut deja Premiul celor Cinci Continente ale Francofoniei şi Premiul François Mauriac 2014 al Academiei Franceze. Autorul a semnat contracte de traducere în mai multe ţări, inclusiv în America, şi un film urmează să fie făcut după carte.
Autorul a spus ca romanul sãu porneşte de la frustrarea că, în Străinul de Camus, personajul ucis de erou e desemnat doar prin cuvântul „Arabul“. Apare doar ca să încaseze cinci gloanţe, nu aflăm nimic despre el. Daoud se decide să scrie Meursault.contra-anchetã ca să îi (re)dea un nume şi o familie acestui arab care e ucis fără motiv pe o plajă, la Alger, de către Meursault.
Arabul ucis de Meursault se numeşte, deci, Moussa Ouled El-Assasse, iar romanul e scris la persoana I, vocea narativă aparţinând fratelui mai mic al lui Moussa, Haroun. Tatăl lor dispare într-o zi fără explicaţii, iar ei rămân să fie crescuţi de mamă. Moussa e ucis de un francez într-o zi de vară, într-o altercaţie despre care fratele şi mama sa nu află nimic niciodată. Mai mult, nu le este dat trupul lui Moussa. Haroun are doar şapte ani când fratele său mai mare e ucis, dar din acel moment el devine, pentru mama sa, substitutul acestuia. Se întâmplă acest lucru în 1942 şi în anii de după.
La jumătatea cărţii, aflăm că Haroun ucide şi el, de data aceasta un francez. La câteva zile după Independenţă, în 1962, la 20 de ani de la moartea lui Moussa, un francez se ascunde noaptea în grajdul din curtea lui Haroun. Îl ucide mai puţin pentru a se apăra, cât pentru că simte în spatele său cum mama sa, deşi tăcută, îi cere ca astfel Moussa să fie răzbunat. Îl îngroapă în curtea lor, dar Haroun se simte din ce în ce mai inconfortabil. La interogatoriu, i se reproşează nu că a ucis un francez, care era „duşmanul“, ci că l-a ucis prea târziu. Acum au de-a face cu un asasinat banal, în vreme ce cu câteva zile mai înainte de Independenţă ar fi fost un act de curaj împotriva colonizatorilor. Ca şi Meursault, care e declarat vinovat pentru că nu a plâns la înmormântarea mamei sale, lui Haroun nu i se reproşează crima, ci faptul de a nu fi participat la mişcarea de rezistenţă împotriva francezilor. O asemănare stranie se conturează între asasinul lui Moussa şi Haroun. Viaţa sa devine searbădă, recunoaşte că faptul că a ucis l-a făcut incapabil să se mai bucure de iubire şi revolta sa (re)devine cea a lui Camus însuşi: „E nevoie de ceva fără limite, de ceva imens, cred, pentru a putea echilibra condiţia umană”. Un roman strãlucit şi foarte actual.
Leave a Reply