Steinhardt – Jurnalul fericirii. Manuscrisul de la Rohia

Cu prilejul împlinirii a 100 de ani de la naşterea Monahului Nicolae Delarohia (29 iulie 2012), Polirom editează o variantă inedită a Jurnalului fericirii, după manuscrisul aflat la Mănăstirea „Sfânta Ana”, Rohia.

Îngrijirea ediţiei, compararea variantelor, notele, addenda şi indicele sunt realizate de George Ardeleanu.

În vara anului 2002, în arhivele Mănăstirii „Sf. Ana” Rohia a fost descoperită o dactilogramă – din păcate, incompletă – conţinând o variantă a Jurnalului fericirii. Prima întrebare care s-a pus a fost: era vorba de varianta a doua a Jurnalului fericirii sau de o a treia variantă, rezultata din dorinţa autorului de unificare a primelor două? Un singur lucru era cert: această varianta era diferită de cea publicată ăn 1991 la Editura Dacia (şi reluată apoi în alte opt ediţii).

Jurnalul fericirii a avut un destin dramatic înainte de 1989. Scris între anii 1969 şi 1971, a fost confiscat de Securitate pe 14 decembrie 1972, dar în 1975 i-a fost restituit autorului, în urma unui memoriu. Ăntre timp însă Steinhardt rescrisese din memorie Jurnalul. Ulterior, el a trimis copii ale celor două variante mai multor prieteni, inclusiv Monicăi Lovinescu şi lui Virgil Ierunca. Acestora le-a mărturisit şi că intenţiona să unifice cele două variante – acesta fiind cel mai puternic argument în sprijinul ideii că dactilograma de la Rohia reprezintă varianta-sinteză a primelor două.„Care ar fi, pe scurt, diferenţele dintre această variantă inedită a Jurnalului fericirii şi varianta publicată? În primul rând, o altă ordonare a blocurilor textuale. Jurnalul fericirii, fiind scris apres coup, «bulversând» cronologia, lasă posibilitatea unor astfel de reordonări, recombinări, dislocări, inversări, redistribuiri, repoziţionări, extensii, contrageri etc. Un joc textual flexibil, de tip puzzle (sau, mai degrabă, de tip Rubik), aproape joycean, care este totodată şi un joc al rememorării. În al doilea rând, o rescriere, o reformulare a pasajelor comune ori comparabile. Nu în ultimul rând, prezenţa unor fragmente inexistente în prima variantă, deci cu adevărat inedite…” (George Ardeleanu)

de acelaşi autor: