José Saramago, scriitorul de stânga care s-a stins recent, este una din cele mai mari figuri ale literaturii portugheze. Datorită conflictelor cu Biserica s-a refugiat pe insula Lazarotte, unde a şi murit. Crescut într-o familie modestă de ţărani în Ribatejo, acest bătrânel militant care a ajuns
la 87 de ani a rămassingurul autor portughez laureat cu premiul Nobel pentru literatură (1998). A fostutodidact, un lăcătuş de profesie, Saramago a produs o operă imensă care a stârnit desori scandaluri. Printre cărţi traduse în română: Eseu despre luciditate, Peştera, Memorialul mănăstirii, Eseu despre orbire, Anul morţii lui Ricardo Reies.
La 86 de ani, sunteţi autorul unei opere imense. Parcursul dvs. este totuşi atipic, e evident că aţi fost autodidact. Cum ţi ajuns la a scrie?
Sunt născut într-un orăşel mic din centrul Portugaliei într-o familie de ţărani fără pământ, analfabeţi. N-am studii universitare; de vină a fost bineînţeles lipsa banilor, dar şi faptul că în acele vremuri era pur şi simplu de neconceput ca un individ de teapa mea să ajungă să studieze. Formaţia mea profesională este de lăcătuş, meserie pe care am practicat-o nu puţin timp la Lisabona. Cu toate astea, îmi aduc aminte că, tânăr fiind – probabil 18 sau 19 ani –, am lansat într-o conversaţie pe care o aveam cu nişte prieteni ideea că mi-aş dori să devin scriitor. A fost aproape un banc. La mine acasă nu exista nicio singură carte. N-am fost crescut în mediul cărţilor a trebuit să mă duc eu până în preajma lor. Mi-am petrecut copilăria frecventând în fiecare seară biblioteca municipală din Lisabona unde, fără ca nimeni să nu-mi impună sau fără ca vreun maestru să mă sfătuiască ori să-mi orienteze lecturile, m-am pus pe citit. Citit, citit, citit. Sunt, într-adevăr, un autodidact – nu mi-e nici ruşine, nu sunt nici mândru de asta – însă am citit enorm. Iar a citi este încă şi va fi mereu cea mai bună cale de a învăţa scrisul; chiar dacă, desigur, nu toţi marii cititori devin scriitori.
De-abia la 53 de ani v-aţi decis să faceţi din a scrie ocupaţia dumneavoastră principală. De unde, de ce această revelaţie tardivă?
Adevărul este că nu am o explicaţie. Am scris dintotdeauna, încă din adolescentă. Ba chiar am publicat un roman la 25 de ani, apoi poeme la 44. Însă aceste prime tentative m-au făcut să pricep că nu aveam nimic de spus. În asemenea cazuri, e mai util să taci. Cotitura a fost ceva subit, la sfârşitul anilor 1970 fără să ştiu nici „de ce” nici „cum de”. Mă pregăteam să scriu Levantado do chão*, după ce trăisem mai mulţi ani în regiunea deşertică şi rurală din Alentejo. Ceva în mine mi-a spus că această carte nu mai poate fi o carte. Presimţeam că va deveni brusc ceva diferit, fără să ştiu în ce va consta această diferenţă, fără a putea să o încadrez în nişte concepte. M-am aşezat şi am început să scriu.
Primele pagini au fost redactate într-un limbaj de la sine înţeles, ca acela pe care îl folosisem până atunci, toate semnele de punctuaţie obişnuite se găseau acolo. Şi totuşi, deodată, pe la pagina 20 şi ceva, m-am apucat de scris în acea manieră care mi-a devenit proprie, cu fraze lungi în care se întretaie voci ale unor personaje diferite, sau în care discursul indirect al naratorului şi vocea personajelor se amestecă în una şi aceeaşi frază; un singur flux narativ ritmat doar de virgule şi puncte, drept pauze mai mult sau mai puţin scurte. Aceast a fost, fără îndoială, cotitura vieţii mele de scriitor: ca un impuls care mi-a permis să abandonez un tip de naraţiune pentru a mă îndrepta spre o altă versiune a scriiturii, ca atunci când trecem graniţa. Apariţia acestei noi limbi a eliberat ceva profund în sinea mea. A fost ca un dop desfăcut, prezent acolo tot timpul dar bine sigilat altădată, după care a ţâşnit conţinutul dinăuntrul unei sticle. Apoi, au fost lecturile cele care au făcut din mine un scriitor. Nu am devenit realmente un scriitor decât din momentul în care am încept să am un public cu Levantado do chão şi In Nomine Dei. Această conştiinţă de a avea un public cititor a determinat într-un fel munca mea. Relaţia de ciudată afecţiune născută între lectori şi autori este cea care „mi-a făcut intrarea” în acest domeniu.
Într-un fel de abolire a punctuaţiei şi-a găsit José Saramago adevărata voce?
Nu e vorba de abolirea punctuaţiei. Cred că vorbim cu aceleaşi elemente cu care producem muzică: sunete şi pauze, lungi sau scurte. Am aplicat acest principiu oral şi muzical stilului meu, fără să păstrez decât cuvintele şi unele hiaturi: puncte şi virgule. Această manieră de a scrie dă întâietate melodiei fiecărei fraze, a cărei organizare începe să semene cu discursul oral. Atenţie, nu poate fi vorba aici de transcrierea discursului oral în scris, fapt ce n-ar putea să funcţioneze niciodată; mă refer doar la importul unui mecanism. În fond, acest ton nu este deloc unul al oralităţii, ci unul al „auralităţii”, în sensul în care cuvintele mele sunt făcute pentru a fi înţelese.
Revistă: Booksmag, nr. 8, septembrie 2009, www.booksmag.fr, realizat de Suzi Vieira. Sursă: http://www.cititeacolo.ro/, tradus de Tastatorul
De acelaşi autor
http://www.bookiseala.ro/?s=saramago
Ribatejo, satul său natal, se află în zona Estremadura, prin mijlocul Portugaliei. Numele comunităţii s-ar putea traduce prin „malul râului Tajo”. Zona este cu teren acid, puţin fertil. Din acea parte a ţării vin celebrele lupte cu tauri, vinuri alese, dar şi dansuri folclorice deosebite
Cum naiba ajung să scrie despre orice, inclusiv despre Saramago, toți nimeni pe lume fără cultură generală și fără decență față de impostura sinistră în care colcăie viața lor de trei lei?!?!?
José Saramago nu este hispanic, ci portughez. Este născut în satul Azinhaga din regiunea Ribatejo.