Nu ştiu cum să scriu despre Leo, dar o să încep spunând că în ziua când a împlinit 50 de ani – 28 iunie 2009, a organizat o proiecţie privată la Institutul Francez cu filmul lui Jacques Tati, Mon oncle, pentru care plătise o copie pe peliculă direct de la Paris.
Ţin minte că din cartierul unde locuiam până pe Dacia am văzut atunci trei curcubee după care, când am ieşit de la filmul unde cel mai tare a râs tot sărbătoritul, l-am cinstit în ploaie, sub nişte corturi din curtea institutului.
Primise tot felul de cadouri, de la un tablou imens cu Marilyn Monroe (preferata lui), până la brânză în scoarţă de copac şi tenişi. Totuşi, prietenii, amicii şi cunoscuţii lui Leo – care alcătuiau o adunare destul de pestriţă, nu l-au crezut când acesta le-a spus că pune în cui profesia de critic de film.
Erau convinşi că e o toană, o plictiseală care va trece după o perioadă de timp (tot spunea că are nevoie de un an sabatic) sau că Leo va începe de acum înainte să scrie numai cărţi.
Pe urmă a plecat la Buenos Aires şi, deşi nu mai era „oficial” un critic de film în activitate, a continuat să fie prezent în lumea de acasă, făcându-ne părtaşi, prin LiterNet.ro (http://agenda.liternet.ro/articol/10186/Alex-Leo-Serban/Planeta-Bs-As-1.html) la toate lucrurile minunate pe care le-a văzut la Buenos Aires şi pe urmă la Lisabona. Pe LiterNet.ro sunt sutele de poze pe care le-a făcut în plimbările din ultimii doi ani.
Cu pisici, nori, graffiti, copaci înfloriţi, maşini vechi din Buenos Aires cu capotele ridicate (să se răcească), case superbe umbrite de pomi înalţi, afişe de filme, interioare, parcuri cu tineri stând pe jos ori combinaţii suprarealiste de elemente pentru care avea ochiul format.
Leo nu era doar cel mai valoros critic român de film, ci o personalitate culturală complexă, cum rar mai găseşti azi. Avea o combinaţie de cultură solidă, inteligenţă, umor, stil, dandism şi frondă care putea fi fermecătoare, dar şi letală pentru cei cu care nu era de acord.
Leo nu se ferea să spună ce gândea – lucru care l-a făcut antipatic unora. Cu atât mai bine. (În liceu prefera să fie antipatic decât genul culant.). Dar există câţiva critici cunoscuţi pe care el i-a descoperit şi ajutat să se remarce, să găsească un loc unde să scrie. N-am mai văzut la altcineva din breaslă atâta generozitate.
Leo ştia o grămadă de lume şi avea talentul unic de a vorbi pe limba fiecăruia şi de a se face plăcut cu o uşurinţă extraordinară. Nu-i rezistai. Paradoxal, deşi cunoştea atâta lume, era extrem de discret şi a rămas aşa până la sfârşit. De aceea vestea dispariţiei sale şochează, unii probabil nici nu ştiau că e bolnav. Şi extrem de puţini din apropierea lui au ştiut că e atât de grav bolnav.
În Ce s-a întâmplat cu Baby Jane?, unul dintre filmele sale preferate, Baby Jane (Bette Davis) cântă la pian un cântecel de când era mică şi care sună astfel: „I’ve written a letter to Daddy / The address is heaven above„. Lui Leo îi plăcea personajul lui Bette Davis, care suferea pe ascuns, şi nu sora ei în scaun cu rotile, victima evidentă şi teatrală interpretată de Jane Crawford. Iulia Blaga, preluat de pe Liternet
Leave a Reply