Domniile lui Al. I Cuza şi Carol I au stârnit de-a lungul timpului – şi vor stârni în continuare – un mare interes în literatura istorică de specialitate, ca şi în dezbaterile publice, în general.
În cazul domnitorului Al. I Cuza, în ultimele două decenii, încercarea de reînnoire a mesajului istoric a dus, uneori, la evaluări critice contradictorii, punându-se accentul fie pe momentul loviturii de stat din 2/14 mai 1864, care îl opunea pe domnitor, la prima vedere, spiritului democratic, fie pe viaţa privată a acestuia, cu abaterile sale de ordin moral. Asemenea evaluări trimit mai degrabă la imaginea „dictatorului”, pe de o parte, a modelului imoral de comportament al unui şef de stat, pe de altă parte. Sub ambele aspecte – dar mai ales sub al doilea –, a fost sugerată, implicit, comparaţia cu figura principelui Carol I, cel care i-a succedat la Tron, mai întâi ca domnitor, apoi ca rege.
Pornind de la asemenea consideraţii critice, diminuându-se însemnătatea reformelor social-politice şi instituţionale ale domnitorului Al. I Cuza, accentul a căzut, adesea, cu prioritate, în exegezele de specialitate din ultimele două decenii, pe rolul lui Carol I în modernizarea României.
Bineînţeles, era timpul să se vorbească şi să se scrie mai mult decât în trecut despre personalitatea şi rolul regelui Carol I în istoria României, dar încercarea de a-l opune pe acesta domnitorului Unirii ni s-a părut de-a dreptul bizară. Fiecare dintre cei doi, domnitorul Al. I Cuza, şi domnitorul, apoi regele, Carol I, au avut merite deosebite în istoria românilor: primul, cu o domnie de numai 7 ani, dar în care s-au concentrat realizări indispensabile statului român modern, al doilea, Carol I, cu o domnie de aproape o jumătate de veac, în care s-au completat reformele inaugurate de cel dintâi, în care a fost consolidat statul român, odată cu realizarea independenţei depline.
Fiecare dintre ei a trăit şi a acţionat, ca şef de stat, în etape diferite ale evoluţiei societăţii româneşti şi în împrejurări deosebite. Fiecare dintre ei şi-a pus amprenta, cu personalitatea proprie, asupra timpului când i-a fost dat să se afle la conducerea statului. Meritele lor nu pot fi evaluate decât în raport cu cerinţele timpului cărora a trebuit să le răspundă. În orice caz, discuţia despre modernizarea României nu poate începe cu anul 1866 – anul instaurării domniei lui Carol I –, căci ar însemna să lăsăm deoparte tocmai o etapă de bază, definitorie, pentru procesul modernizării la care ne referim.
Cât priveşte rolul foarte important al domnitorului Al. I Cuza în procesul modernizării României, în istoria românilor, în general, sub orice raport, el rămâne de necontestat. Înainte de toate, Al. I Cuza, cel ales ca domnitor la Iaşi şi Bucureşti la 5 şi 24 ianuarie 1859, rămâne pentru totdeauna în conştiinţa publică românească un simbol al Unirii, al acestui act de însemnătate excepţională în istoria românilor. În al doilea rând, în răstimpul domniei sale, cum trebuie să recunoaştem, s-au concentrat realizări vitale pentru existenţa şi evoluţia statului român modern, în ansamblul lor, mai importante decât toate cele înfăptuite în întreaga domnie a succesorului său. Este o concluzie pe care o consemnează în zilele noastre unii reputaţi istorici de bună credinţă.
Precum şi sinteza noastră anterioară, de la textul căreia porneşte, cu modificări şi completări semnificative, lucrarea de faţă este destinată cu precădere studenţilor, dar şi profesorilor de istorie, altor categorii de cititori interesaţi de evoluţia societăţii româneşti în epoca modernă.
Adauga in cosul de cumparaturi.
Leave a Reply