Ioan Suciu – Omul de fier

Vocea catifelată veni din întunericul sălii ca un balsam. Întinse și el o mână spre locul din dreapta sa și întâlni un fel de minge molcuță. Imediat se simți mângâiat pe tot corpul și lins pe obraz și pe ureche. În același timp fu învăluit de o mireasmă grea și sufocantă. Uită să mai plângă. Copleșitoarea ființă de lângă el începuse să-i descheie nasturii de la cămașă cu gura; niște săruturi ca niște ventuze supurente fuseseră pasional depuse pe pieptul lui păros, pe măsură ce buzele nesățioase alunecau pe sub bumbac. Se auzi un scârțâit ca de frâne de mașină și lumina se aprinse brusc. Inocențiu strigă înspăimântat. Peste el se zbătea un fel de caracatiță verde; o femeie de 150 de kilograme, într-un sarafan cu frunze pe el. O zbughi la goană afară din cinematograf. „S-a reluat, abia acum vine partea frumoasă!“ zise cineva în urma lui.