„Descopar în volumul Casa teslarului un poet eliberat de vechile crispări şi bovarisme stilistice, pe cât de firesc instalat în maturitate, pe atât de copilărit (în sensul arghezian – şi, în ultima instanţă, cristic – al cuvântului), la care până şi stângăciile dau bine, având ceva de icoana pe sticlă. Pintea îşi asumă, cu o smerenie vivace şi ghiduşă, faţetele umanităţii proprii, „toate ale sale”, rămînând în acelaşi timp – şi numai astfel! – într-un dialog neconvenţional cu Dumnezeu. Poezia sa, de o colocvialitate în care se rătăcesc ecouri de amvon, reuşeşte performanţa de a fi totodată transparentă şi ermetică, simplă, delicată, fragilă, preaomenească, dar şi fastuos bizantină şi ortodoxă, departe însă de ipocrizia nesuferită a falselor evlavii. În vremuri sărace şi într-un context poetic uniformizat de câteva trenduri şi ticuri, parcă îmi era dor de o poezie precum cea a lui Ioan Pintea.” (Ovidiu Nimigean)
Leave a Reply