Ioan Es. Pop nu abandonează mesajul direct, caută o formulă de expresie ce nu exclude cuvintele „care lovesc adânc”. E chiar un fel de precursor al „fracturismului” bucureştean (de altfel, unul din poemele de rezistenţă ale ultimului volum, apărut acum doi ani, se numeşte Crezul cu Ianuş). Vrea ca „politica” să-i fie înţeleasă în termenii pe care el şi numai el îi propune. Cititorul are libertatea de a înţelege şi interpreta poemele, dar numai în limita unor coordonate fixate dinainte de autor. Trăind experienţa recluziunii nedorite, autorul simte nevoia să supravegheze tot ceea ce ţine de expunerea („expulzarea”) fiinţei sale. El monitorizează îndeaproape (prin succesive reveniri şi explicaţii, în alte texte poetice) relaţia mesaj – receptor. Ioan Es. Pop dă impresia că scrie sub presiunea unor acumulări infernale. Fiecare rând defulează angoase de tot felul, construind astfel un amplu discurs negativist.
Prin trecerea de la un volum la altul, poetul nu face altceva decât să-şi transfere viziunea în alt plan, în alt spaţiu. Indiferent care este titlul volumului sau cum se numesc personajele sale ciudate, scriitorul rămâne constant în ofensiva sa fizică şi metafizică. Şi pentru că orele, zilele şi adresele au o mare însemnătate (de exemplu: ce a rostit mircea în faţa ucenicilor la 10 noiembrie, 12 octombrie 1976, 12 octombrie 1986, 12 octombrie 1992, olteţului 15, camera 305), s-ar zice că poetul vrea să umple un gol de semnificaţie, să implanteze în cotidian ceea ce poezia păstrează de regulă în abstract. Punctele fixe sunt nişte repere împotriva neantizării. De ceva trebuie să te agăţi în momentul în care vrei să reformezi ordinea cosmică. Odată cu voluptatea negării creşte apetitul pentru explorarea senzaţiilor fiziologice. Omul se revoltă cu tot cu ficat, rinichi, stomac. Fiinţa creată de Dumnezeu după chipul şi asemămarea lui alunecă din metafizic în fizic. Procesul se desfăşoară doar în acest sens, niciodată invers.
Eroii poemelor convieţuiesc cu răul într-o complicitate adesea boemă. Îi apropie de acesta prezenţa lor într-o lume de multe ori dominată de viciu şi de alte „încălcări”, „abandonuri” sau „dezertări” spontane ori premeditate în taină: „peste drum de crâşmă unde stau şi beau/ e biserica. eu şi părintele ne pândim de mulţi ani./ aş vrea să-l slujesc şi eu pe dumnezeu dar mi-e teamă./ ar vrea şi el să bea cu mine dar n-are curajul”.
La Ioan Es. Pop moartea e o stare permanentă, aidoma unui cheag de sânge care circulă prin corp şi oricând poate să obtureze ceva. Omul poartă povara permanentă a complexelor proprii, ce funcţionează ca nişte bariere în calea exprimării de sine. De aceea toate gesturile sunt şovăitoare, iar eşecul nu aşteaptă experienţa, fiind instaurat încă de la început. Faptul este demonstrat de poemul Micul Porcec, în care se reface traseul unei tentative eşuate de iniţiere în viaţă (în viaţa socială, la un bal de copii). Personajul acestui poem în proză nu reuşeşte niciodată „să uite de sine şi să se piardă în dans”; se supraveghează continuu, îşi calculează fiecare mişcare, fiecare pas pe care îl face către lume. Şi acest drum este unul fără ieşire, nu numai acela al „apostolatului” provincial. Veselia şi sănătatea celor din jur îi produce copilului Porcec o stare de inhibiţie soră cu paralizia. Ascuns, el încearcă să-şi reprezinte şi un succes, fără şanse de concretizare însă: „În întunericul veceului, Porcec îşi imagina un dans fierbinte şi nemaivăzut, în care el, Porcec, era neîntrecut. În fapt, însă, Porcec n-a dănţuit acel dans niciodată”.
Pentru Ioan Es. Pop, scrisul e o terapie ambiguă. Niciodată nu se ştie precis care este scopul ei, vindecarea sau scoaterea şi mai mult în evidenţă a bolii: „scriu până când litera se scufundă sub carne. într-o zi voi/ fi citit/ numai pe dinăuntru. voi fi o carte legată în propria-mi piele”. O certitudine există totuşi. Contemplaţia răului interior atrage după sine o regândire a raporturilor esenţiale dintre eu şi lume. „Fără ieşire” este sintagma ce revine obsesiv, este metafora unică, matricială ce stă la baza întregului demers liric al lui Ioan Es. Pop. Aproape bacovian în unele locuri, cu un talent remarcabil de a explora paradoxurile („ce nesperat prilej de război această pace”) până la deconstrucţia finală a sensului iniţial („om singur lângă om singur./ aşa se încheie păcile şi bătăliile”), scriitorul îşi descoperă poetica printr-un alt fel de a se apropia de realitate, rupând radical cu mijloacele „textualiste” ale opzeciştilor. Abia din acest punct de vedere, al unei „autenticităţi” poetice foarte bine lucrate, se poate spune că Ioan Es. Pop dă corp nouăzecismului, fantasmă a „politicienilor culturii” de la sfârşitul secolului trecut. Sau poate, cine ştie, el prefigurează poezia unei noi autenticităţi, cu care abia acum ne întâlnim. (Atelier liternet)
Leave a Reply