Ce reprezintă până la urmă acest Ieud fără ieşire? Să fie vorba doar despre o „provincie” generând un sentiment apropiat claustrofobiei, care favorizează multiple variaţiuni pe aceeaşi temă? Cred că nu. În zona sa de adâncime, poemul reface structura Infernului dantesc (bineînţeles, păstrând proporţiile şi respectând anumite criterii comparatiste de bun simţ), dar acest Infern nu e urmat nici de Purgatoriu, nici de Paradis. Poetul este însoţit prin pădurea întunecată de către cineva care-i seamănă leit: „noi doi ne-am născut amestecaţi, vârâţi/ unul în altul, înghesuiţi în sacul aceluiaşi trup,/ cu neputinţă de descâlcit din unul celălalt”. Volumul este marcat de obsesia neputinţei de a evada din sistem, de eşecul continuu căruia nu i se mai poate opune decât cinismul auto-pedepsitor şi un fel de bucurie isterică, pentru că limitele se cunosc dinainte şi deci, nimic nu poate lua pe nimeni prin surprindere: „batem uşi să ne deschidă să ne/ lase să ieşim, dar cei de dincolo nu ne aud şi/ bat şi ei în uşi să-i deschidem să iasă/ şi când se deschide dăm tot peste noi/ dar nu ne luăm în seamă şi zicem noi vrem să ieşim/ şi ei zic vrem să intrăm, nu luaţi cu voi uşa/ n-o să avem ce descuia la ieşire,/ o să rămână gol în perete,/ n-o să avem pe unde ieşi”. Ieudul este numele spaţiului închis definitiv; este numele unei închisori-cutie de rezonanţă. Fiecare strigăt al individului aflat în captivitate se reîntoarce mult mai puternic şi mai asurzitor împotriva celui ce l-a eliberat.
Nu pot fi trecute cu vederea constrângerile sintactice devenite specifice poeziei lui Ioan Es. Pop: eliminarea conjuncţiilor, prepoziţiilor şi, în general, telegrafierea multor fraze poetice. Acestea nu au ca efect nici ermetismul, nici aglomerarea semantică, deşi din text sunt eliminate toate acele cuvinte care nu sunt absolut necesare. Lirismul este bine servit prin astfel de intervenţii, supape în masa compactă a enunţului poeziei.
Leave a Reply