De Şerban Axinte
Caz rar în literatura contemporană, Ioan Es. Pop, debutant în 1994, a ajuns autor de manual! Ce-i drept, deocamdată este vorba despre un Manual de literatură (Editura Vinea, Bucureşti, 2004), unde poetul este egal în drepturi de copyright cu Daniel Bănulescu, Mihail Gălăţanu, Floarea Ţuţuianu, Nicolae Ţone, Lucian Vasilescu şi Cristian Popescu.
Biografia acestui scriitor optzecisto-nouăzecist (aici discuţia rămâne deschisă) este definitiv marcată de episodul Ieudului fără ieşire, un răstimp aproape ovidian, la scara celor şase ani în care Ioan Es. Pop a „activat” ca profesor de limba şi literatura română în celebra (şi datorită lui) comună maramureşeană. Această experienţă nu constituie doar subiectul cărţii sale de debut; ea devine motivul tuturor celorlalte volume pe care le-a publicat până în prezent: Porcec (1996), Pantelimon 113 bis (1999), Podul (2000), Rugăciunea de antracit/ The Anthracite Prayer (2002) şi Petrecere de pietoni (2003).
Mai mulţi critici literari au afirmat şi demonstrat că biografismul este o trăsătură esenţială a poeziei lui Ioan Es. Pop. Acest fapt este, totuşi, doar parţial adevărat. Anti-retorismul scriitorului nu se explică doar ca ataşament pentru propria viaţă concretă. El exprimă dorinţa de a transpune biografemele prin cuvinte cât mai simple, cât mai apropiate de gradul lor zero. Se urmăreşte astfel un impact violent, nemediat. Esenţială nu este relatarea trăirilor, ci modalitatea prin care ele devin literatură, fundamentarea unui plan personal ce ordonează elementele lumii conform unei singure viziuni. Scriitorul apelează, în acest sens, la strategii de multiplicare a perspectivei. De multiplicare, nu de diversificare. Personajele care apar în scenariile sale nu au o teză individuală; ele nu fac altceva decât să orchestreze o partitură deja existentă, dusă până la sfârşit şi reluată, da capo al fine. Din această cauză, poemele lui Ioan Es. Pop se pretează atât unei lecturi secvenţiale (pentru că un singur text spune deja totul), cât şi unei lecturi de ansamblu (textele derivă unele din altele, îşi răspund de la distanţă, se îmbrăţişează intertextual): „a zis învăţătoarea în clasa a patra copii/ dar ieudul unde este am zis noi n-am ieşit niciodată să/ ştim unde este. a zis măcar trece trenul prin partea voastră?/ am zis trece autobuzul zilnic de două ori două ori pe săptămână vinerea pe la borşa. a/ suspinat am râs am zis că o să-i facem în ziua aia o/ vizită în apartament să-i ducem flori […] eu aştept autobuzul/ cum autobuzul ce autobuz aştepţi în încăperea asta fără uşi şi ferestre/ şi ea a zis dar asta nu-i o cameră, copii, asta e o stradă,/ numai că aici s-a făcut noapte”. Am citat dintr-o compunere a elevei ilea ioana din clasa a-V-a b. Poetul dă personajelor sale un singur sens, acela de „beneficiari” ai lipsei de sens.
Leave a Reply