Principalele ziare ale lumii anunţă apariţia unei biografii excepţionale a miseriosului autor american J.D. Salinger, cel care a scris De veghe în lanul de secară şi apoi a dispărut din atenţia publicului. În prima treime a vieţii sale, J. D. Salinger era preocupat să fie remarcat pentru ca apoi să vrea să treacă neobservat. El ar fi urât, scrie Kenneth Slawenski în cartea “J. D. Salinger: A life,” conform relatărilor din suplimentul Sunday Book Review al prestigiosului The New York Times, sub titlul „J. D. Salinger’s Love and Squalor”.
Ceea ce remarcă autorul articolului este că biograful nu a putut reda vocea autentică a lui Salinger, ţinâmd cont de discreţia cerută de acesta în timpul vieţii şi de celebrul proces pe care l-a intentat editurii Random House, ca urmare a publicării cărţii lui Ian Hamilton, în 1988, „În căutarea lui Salinger.” Instanţa a cerut ca scrisorile apărute să fie scoase ori parafrazate. Ciudatul scriitor de geniu şi-a ameninţat chiar fiica, Margaret Salinger, cu tribunalul după ce a publicat „Dream catcher” (interesant titlu. În cultura Chippewa a indienilor americani, este un obiect de prins vise, aşezat în casă ca o amuletă).
Noua biografie a autorului, apărută la un an după moartea sa, prin prezentarea faptelor de viaţă şi interpretarea lor readuce în atenţia publicului memoria unui personaj neliniştit, ca o melodie. continuare——>
După cum relata în urmă cu un an The Telegraph, cartea începută de Kenneth Slawenski încă din timpul vieţii lui Salinger, ar fi trebuit să poarte titlul: „A life rise high” (ce bine ştiu unii să dea titluri) Editorul a ales simplu: J.D. Salinger – o viaţă.
Mai departe, povestea biografiei pare interesantă. Kenneth a fost pasionat de angoasele morţii. Timp de cinci ani a ţinut un blog, pe numele Dead Caulfields. La moartea lui Salinger a suferit un declick. Recentul volum mai mult sugerează decât mărturiseşte viaţa lui Salinger din cauză că rudele pot invoca oricând dreptul la intimitate atât de clamat de el în timpul vieţii.
Jerome David Salinger s-a născut în New York în 1919 şi a crescut într-o familie destul de prosperă. Mama sa, conform unelor amintiri redate în volum, ar fi fost fiica unor imigranţi irlandezi, cu o figură de evreică. Ea şi-ar fi schimbat numele din Maria în Miriam, după cel a surorii lui Moise din Biblie, nu mult timp după căsătoria sa cu Solomon Salinger, fost director de teatru din Chicago, mutat la NY pentru a lucra ca importator de carne şi brânză din Europa. În 1932, familia s-a mutat mai central. El a urmat şcoala militară, unde, se pare, că a fost marcat profund de antisemitismul acelor vremi. În Valley Forge, un câmp militar, unde s-au dat bătăliile din timpul Războiului de Succesiune, s-a simţit mai bine. Apoi a urmat doar un semestru la New York University, pentru a ajunge la un colegiu minuscul din Pennsylvania. Acolo, la 21 de ani, a publicat prima sa scriere: „The Young Folks”, în Story, revistă din Columbia. Era mai mult o schiţă decât o poveste.
Încântat de micul său triumf, a decis să se lase de şcoală şi să se consacre literaturii. Au urmat decepţii şi ratări. Într-una din zile a apelat la agenţia literară a idolului său F. Scott Fitzgerald. În volumul biografic, urmează speculaţii despre o aventură amoroasă.
În 1941, The New Yorker îi publică, „Slight Rebellion Off Madison,” povestire în care apare personajul Holden Caufield, celebru mai apoi în De veghe în lanul de secară. Apoi s-a înrolat în armată. În 1944, numai o mlaştină de lângă Dachau l-a salvat. Ulterior a povestit fiicei sale cum mirosul de carne arsă de la crematoriile naziste nu-i poti dispărea toată viaţa.
La eliberarea Parisului, i-ar fi scris prietenului său Hamingway că a suferit o depresie fiind internat în spital. Ulterior, în „Pentru Esmé — cu dragoste şi abjecţie” a mărturisit ceva din acele stări. După succesul pe care l-a avut la public şi dezbaterile provocate pe marginea povestirii, în 1959 De veghe în lanul de secară i-a fost respins de editorii de la The New Yorker, pe motiv că a scris la persoana întâi, „prea multe mustrări de conştiinţă” şi că ar fi prea fierbinte pentru ţinuta revistei, el schimbându-şi stilul flauberian, mai rece, mai evocator din trecut. Totuşi, la scurt timp, i s-a publicat cartea, iar The New York Times a catalogat-o „lucrare briliant”. Faulkner devenise mare fan. Personajul Holden avea să ajungă în scurt timp un model pentru tânăra generaţie. Şi era înainte de succesul marilor Beatles.
După ce în 1974, John Updike recomanda cartea drept o capodoperă, au urmat 20 de ani în care nu a răspuns nici la telefon. A făcut o psihoză pentru singurătate. Şi-a retras şi fotografiile publice. După cum dă de înţeles biograful azi, Salinger ar fi studiat învăţămintele budiste Zen şi misticismul catolic de retragere în sine. Apoi a fost preocupat de gândirea textelor vedice.
Se pare că nici aceasta nu este o biografie definitorie a unui autor „maniac de singurătate”. Eforturile creatorului lui Holden de a şterge orice referinţe despre viaţa sa au reuşit, până ce executorii testamentari vor scoate la lumină scrierile nepublicate în următorii ani, comentează Jay McInerney de la Sunday Book Review.
Leave a Reply