Cei mai puţin avuţi (în nici un caz loviţi de sărăcie − au cunoscut-o vreodată?!), fiind şi cei mai mulţi, jelesc scâncind ori de câte ori au ocazia (ipocrizia doar este de sorginte dacică, nu-i aşa!?), dar în acelaşi timp, obişnuiţi fiind, acceptă tot, absolut tot. De când se ştiu, se lasă îmbrobodiţi de Minciuna generalizată, până ajung să se mintă chiar şi pe ei înşişi; când sunt traşi pe sfoară de câte unul din prima categorie îşi reazămă imediat obida pe dictonul biblic „să dăm Cezarului ce este al Cezarului”, visând la ziua când vor putea deveni şi ei nişte escroci cu ştaif; abuzurile Autorităţii sunt încasate precum un dat divin, zâmbind smerit în faţa rânjetului nemernic; când nu le curge apa sau dârdâie prin case, iau totul la pachet cu îmbulzelile după câte o ciozvârtă şi plătesc cuminţi preţuri comparabile, frecvent superioare, cu cele din ţări în care compensarea oricărui neajuns pricinuit este promptă şi de la sine înţeleasă; nedreptatea nu o consideră nicidecum antipodul dreptăţii, pentru că nici nu o pot identifica pe cea de-a doua printre meandrele obişnuinţei cu cea dintâi; şpaga pentru diplomele celor mici, din obişnuinţă, este deja firească, chiar dacă, după aceea, le va spori îngrijorarea în faţa unor urmaşi inepţi; sechelele şi chiar moartea din cauza repetatelor cazuri de malpraxis le pun pe seama deja obişnuitului „aşa i-a fost scris, sărmanul”; raptul „istoric” de acum douăzeci de ani, când li s-a mai furat chiar şi o Revoluţie, i-a lăsat destul de indiferenţi, obişnuiţi fiind cu hoţia la scară naţională, de sus în jos, dar şi de jos în sus…
Cei mai amărâţi, într-adevăr săraci − mulţi, dar departe de a fi cei mai mulţi − s-au obişnuit şi ei, sărmanii, cu starea pentru care parcă ar fi fost destinaţi, acceptând fără crâcnire orice le parvine parşiv de la celelalte două categorii. Trag vaca costelivă sau mână câteva oi ciufulite pe tăpşane şi nici prin cap nu le trece că pe lume s-a inventat demult alfabetul şi, aşa obişnuiţi fiind, îşi îndeamnă şi progeniturile la aceeaşi sordidă existenţă; când câte o urgie naturală se abate peste ei, îşi mistuie tăcuţi suferinţa şi mulţumesc umili pentru „ajutoarele” cu data de folosinţă expirată, pentru că aşa i-au educat, obişnuit, bătrânii; subvenţiile ce li se cuvin − şi ei sunt cetăţeni europeni! −, dijmuite cu neruşinare de „cel ce-mparte parte-şi face”, le consideră, tot din obişnuinţă, o milostenie din partea aceluia care − şmecher, deh!; „băiat dăştept, dom’le!” − le mai şi condiţionează votul; îşi dă silinţa câte unul să mai urce măcar o treaptă socială, dar este imediat marginalizat („pfui, cum miroase, dragă!”) şi se retrage resemnat la „vatra” lui obişnuită; s-au obişnuit să nu aştepte niciodată nimic şi doar câte o zi de sărbătoare îi mai provoacă la puţină veselie. Ca pe noi toţi. Din obişnuinţă…
Mai ţineţi minte? Cândva, la vremuri revolute, atrăgeam atenţia că Răul postdecembrist îl vor constitui cohortele de securişti şi activişti comunişti, dacă nu va fi pus în aplicare „Punctul 8” al Proclamaţiei Timişoara. Nu s-a aplicat şi Răul a renăscut. Sub alte auspicii şi stindarde, dar tot Rău rămâne. Între timp, ne-am (re)obişnuit cu „Ei” şi iată cum aceiaşi continuă să fie şi acum diriguitorii necontestaţi ai destinelor noastre. Deh, au devenit patroni!…
Pentru Mariuca,pertnu parinti si pertnu cei care se simt cu adevarat oameni ..Va rog sa priviti chipul unui copil aflat in suferinta,care pana mai ieri zambea si alerga prin curtea casei bucurindu-si parintii .Are nevoie de noi toti dar trebuie sa ne implicam intr-un caz umanitar cu sufletul si cu tot ce putem darui financiar cat mai repede,fara a invoca diverse obstacole.Pentru binele pe care il facem ,vom primi tot bine si mai mult de atat nu exista.Fiti rationali si sufletisti !