Herta Müller urcă pe scena de la Stockholm. O scurtă reverenţă în faţa Majestăţii Sale Regele Carl Gustav, salută publicul, şi-şi ţine discursul. Dacă preşedintele american vorbeşte în faţa distinsilor reprezentanţi ai Academiei Suedeze despre „războiul care uneori este necesar şi justificat”, scriitoarea germană de origine română spune planetei povestea inofensivei batiste din Niţchidorf. O elegie de o rară sensibilitate despre peticul de pânză care a marcat viaţa bunicii, a mamei şi a sa. „Sertarul era portretul familiei noastre în format de batistă. Batistele bărbăteşti erau cele mai mari, tivite cu dungi maro, gri sau bordo. Batistele femeieşti erau mai mici, iar marginile lor erau bleu, roşii sau verzi. Batistele de copii erau cele mai mici, fără margini, dar cu flori sau animale pictate în pătratul alb. Din toate trei soiurile existau batiste pentru zilele de lucru, în rîndul din faţă, şi batiste de duminică, în rîndul din spate. Duminica, chiar dacă nimeni n-o vedea, batista trebuia să se potrivească la culoare cu îmbrăcămintea.”
Laureata Premiului Nobel continuă, în surdina sălii, povestea terorizării sale de către CI-stul fabricii din Timişoara, unde era angajată ca traducătoare, pentru că nu a vrut să colaboreze cu Securitatea. „Are să-ţi pară rău, te înecăm în râu’ îi spune acesta trântind vaza cu lalele de perete. „Dacă semnez hârtia, n-am să mai pot trăi cu mine şi va trebui s-o fac eu însămi. E mai bine dac-o faceţi voi”, îi dă replică Herta. După acest eveniment i se ia biroul. Tot batista o salvează. O aşează frumos pe o treaptă de scară şi acolo munceşte. E dată afară din fabrică. Mama ei dorea să o facă croitoreasă. Hotărăşte să plece în Germania. Planul discursului care emoţionează audienţa coboară brusc în tabloul de familie. Acolo unde evocă amintirea fiului bunicii înrolat în armata nazistă care se întoarce mort de pe front. „Fotografia cu decedatul e cât palma, un ogor negru şi chiar în mijlocul lui o pânză albă cu o grămăjoară cenuşie rămasă dintr-un om. Pe fondul întunecat, pânza albă se zăreşte micuţă ca o batistă de copil, în pătratul alb al căreia e, chiar în centru, un desen bizar. Şi pentru bunica mea această fotografie era o amestecătură: pe batista albă era un nazist mort, iar în memoria ei, băiatul viu”. Prin cele două planuri ale naraţiunii, Herta Müller încearcă să descrie consecinţele a două lumi totalitare: comunismul şi nazismul. Un impresionat mesaj cultural.
„Cu puţin înainte de emigrarea mea din România, miliţianul satului a venit la noi acasă dis-de-dimineaţă şi-a luat-o cu el pe mama. Ajunseseră deja la poartă, când ei i-a venit în minte: Ai o batistă? N-avea. Deşi miliţianul era nerăbdător, s-a reîntors în casă luându-şi o batistă. Ajunşi la postul de miliţie, acela a-nceput să spumege de mânie. Cunoştinţele de română ale mamei erau insuficiente ca să-i priceapă zbieretele. Apoi el a ieşit din birou, încuind uşa pe dinafară. Mama a rămas închisă acolo toată ziua. În primele ceasuri a rămas aşezată la masa lui şi-a plâns. După care s-a învârtit prin cameră încoace şi-ncolo, apucându-se să şteargă praful de pe mobilă cu batista udă de lacrimi. Apoi a luat găleata de apă din colţ şi prosopul atârnat în cuiul de pe perete şi-a frecat podeaua.”
„Mi-aş dori să pot rosti o propoziţie pentru toţi cei cărora până azi, sub felurite dictaturi, li se ia demnitatea zi de zi – fie şi o propoziţie ce conţine cuvântul batistă. Fie ea şi întrebarea: Aveţi o batistă?
Ar fi oare cu putinţă ca, dintotdeauna, întrebarea despre batistă să fi avut în vedere nu batista, ci acuta singurătate a omului?”
Discrsul complet pe: http://www.observatorcultural.ro/Orice-cuvint-stie-ceva-despre-cercul-dracesc*articleID_22904-articles_details.html O traduce excelentă a lui Alexandru Sahighian
Cărţi ale Hertei Müller:
Încă de pe atunci vulpea era vânătorul
Leave a Reply