Ovidiu Pecican Aş mai adăuga ceva cu privire la bolovănoasa – şi, altminteri, nedumeritoarea – metaforă împrumutată şi comentată căznit de Gabriel Liiceanu de la Heidegger. Un plus de atenţie faţă de cultura în care s-a format şi se exprimă l-ar fi scutit pe autor de peripluri îndepărtate şi nu tocmai izbutite. Poate tocmai de aceea se obişnuieşte în şcoli să se recomande lectura susţinută şi buna cunoaştere a lucrurilor în cât mai multe privinţe; spre a se scuti redundanţele şi preţiozităşile inutile.
În 1722, Dimitrie Cantemir îşi făcea portretul, în „Cuvânt de închinăciune lui Petru cel Mare“ din Cartea sistemei sau a stării religiei mahomedane, recurgând la o construcţie metaforică în multe privinţe asemănătoare cu – însă
mai izbutită decât – a lui Heidegger. „Am în mine trei lipsuri de aceeaşi fire şi (de)odată născute: cea dintâi arată uscăciunea unui lemn uscat; cea de-a doua poartă greutatea celui mai tare fier; cea de-a treia, uşurinţa şi zborul lesnicios al penei. ş…ţ Cele trei materii, adică lemnul, fierul şi pana, de vor fi asociate în chip meşteşugit de mâna unui artist priceput şi dacă din combinarea acestor trei materii opuse între ele va fi făcută o săgeată, va rezulta un lucru
frumos şi vrednic de mirare cu însuşiri foarte deosebite. în el vedem nemişcarea, greutatea şi uşurinţa; căci lemnul se mişcă foarte repede, fierul zboară în înălţime, iar fulgul înalţă în aer şi în nori corpurile mai grele decât el“. Lancea lui Heidegger ia, la principele cărturar, aspectul unei săgeţi; evident, ca şi la filosoful german, tot una evocată în ordine spirituală, menită să configureze imaginativ inteligenţa şi forţa de penetrare cognitivă. E un pic altceva,
şi, totuşi, cam acelaşi lucru. Să fi stăruit mai puţin pe la alţii şi mai mult pe acasă cu puterea gândului domniei sale,
Gabriel Liiceanu nu ar fi ignorat, poate, această frumoasă paginăcantemiriană care îi putea sluji intenţiile de prefaţator mult mai bine decât opinteala filologică împiedicată în erörtern, Ort şi alte preţiozităţi de inspiraţie teutonică. Dar, la drept vorbind, nimeni – în afara lui Gabriel Liiceanu însuşi – nu are de unde şti dacă ar fi fost într-adevăr astfel. Uneori
iubim lucruri, persoane, idei şi, de ce nu, retorici dincolo de evidenţe, printr-o misterioasă dialectică a empatizării. Datorită acestei eventualităţi, readuc în atenţie – cerînd iertare pentru cei pe care procedura i-ar plictisi – citatul
heideggerian în prezentarea (şi interpretarea) românească a admiratorului şi promotorului
său român.
„La începutul studiului despre Georg Trakl, publicat în 1953 şi intitulat Georg Trakl. Eine Erörterung seines Gedichtes, Heidegger explică cuvintele erörtern şi Ort. Erörtern înseamnă «a trimite într-un loc anume» şi apoi «a lua seama la acel loc», iar Ort înseamnă la origine «vîrful lăncii». Şi Heidegger comentează: «Vîrful este cel în care se adună totul. Locul strînge laolaltă către sine, purtînd în punctul suprem şi extrem. Cel care strînge laolaltă străbate totul şi fiinţează în toate. Locul, cel-ce-strînge-laolaltă, adună la sine, păstrează tot ce a adunat, dar nu ca o capsulă care închide, ci în aşa fel încît el străbate cu lumina şi strălucirea sa ceea ce a strîns laolaltă, eliberîndu-l abia astfel întru esenţa sa».“
Să judecăm acum. Cantemir se exprimă într-o limbă străină, rusa, vorbind despre sine, în timp ce Heidegger vorbeşte despre poezia altcuiva, a lui Georg Trakl. Autenticitatea este garantată în cazul principelui, în timp ce filosoful
german îşi încearcă talentul hermeneutic asupra unui poet îndrăgit; altul, totuşi, decît sine. Cantemir îşi numeşte „lipsuri“ calităţile, semn de modestie şi delicateţe a punerii în pagină.
Heidegger glosează despre un verb, încercînd comentarii în marginea etimologiei acestuia (aride prin forţa lucrurilor). Cantemir simbolizează cele trei calităţi pe care şi le socoteşte caracteristice prin componentele săgeţii: lemnul, fierul şi pana. Heidegger se – şi ne – încurcă în consideraţii referitoare la loc, direcţie, definindu-le într-un mod abuziv, ieşit din matca firescului, drept „cel-ce-strînge-laolaltă“ şi, respectiv, „străbatere a luminii şi strălucirii către esenţă“. Cantemir pariază pe un meşter care şi-a ridicat meşteşugul la rangul de artă pentru a face din cele trei elemente o săgeată. Heidegger socoteşte că, de unde a ajuns,
poate sări cu îndreptăţire suficientă la… fiinţă şi esenţă. Mai modest, dar cu siguranţă mai inspirat
şi mai elegant, Cantemir se mulţumeşte să vadă în săgeata astfel făurită „nemişcarea, greutatea şi uşurinţa“, concepte absolut întemeiat chemate în discuţie, şi aparţinînd în chip legitim cîmpului metaforei sale; avînd, în plus, şi acoperire ştiinţifică în fizica vremii, şi filosofică.
La Heidegger nu mai urmează, pur şi simplu nimic. Grăbit, el a şi epuizat – în salturi imposibil de urmărit în logica lor intrinsecă – registrele şi mizele discursului propriu, de la etimologie, prin teoria locuirii, la ontologie.
La principele rom=n, abia acum urmează frumuseţea poetică, plenitudinea imaginii şi a evocării aferente: căci „lemnul se mişcă foarte repede, fierul zboară în înălţime, iar fulgul înalţă în aer şi în nori corpurile mai grele decît el“.
…Şi toate acestea se produc între doi autori despărţiţi de peste două sute de ani de istorie, unul român şi altul german. Să îmi fie îngăduit ca, în pofida decalajului, şi fără nici un fel de condescendenţă faţă de gînditorul de la începuturile
modernităţii noastre, să îl prefer germanului despre care s-a spus că domină cu statura lui întreg secolul al XX-lea. Aflăm mai multă eleganţă, raţiune, stil şi anvergură, mai mult firesc în metafora construită pe moşia de la Dimitrievka decît în căznita întreprindere a mestrului din Pădurea Neagră. Spun asta fără rezerve, dar şi fără pic de imbold protocronist, căci lectura se poate face – graţie traducerii lui Cantemir în româna actuală – în absenţa elementelor de datare la fel de bine ca şi în prezenţa lor.
Omisiune din lista de lecturi? Chestiune de gust? Cred că în faţa acestor posibilităţi, nu doar statura liiceniană scade, ci şi a unui cortegiu – mare sau mic – de români care caută departe ceea ce pot găsi chiar acasă. Fără concesii.
Timpul, nr 152, 11 noiembrie 2011
as da like daca as avea facebook