Directorul Memorialului de la Péronne, dedicat victimelor Războiului cel Mare, este atins de câţiva ani de o boală auto-imună a cărei cauză rămâne necunoscută şi care adaugă incertitudinii şi suferinţei morale pe cea fizică. Asistă neputincios la degradarea lentă a propriului corp, un corp „ca un câmp de luptă străbătut dureros de tranşee.”
Guillaume de Fonclare îşi priveşte boala când cu furie, când cu o duioasă resemnare, simţind cum suferinţa îl înrudeşte, printr-o invizibilă legătură a istoriei, cu victimele războiului. Revelaţia treptată a faptului că singura cale de a se reconcilia cu sine este tocmai acceptarea corpului său îi schimbă complet perspectiva asupra întregii vieţi.
Ca o formă de rezistenţă în faţa bolii devastatoare, Fonclare este hotărât să scrie până în ultima clipă: “Scrisul mă va susţine şi mă va face să-mi scot toate măştile, mă va face să descopăr imensitatea lumilor de nebănuit care dorm înlăuntrul meu. Vreau să fiu un pod între două maluri pe care le separă un secol, ceea ce nu înseamnă că voi avea suficienţa să mă consider superior celor care nu au starea de neplăcere pe care mi-o provoacă suferinţele şi nici avantajele funcţiei mele. Nu încerc să construiesc o operă şi nici să fac literatură. Încerc să exist altfel decât aşezat în spatele unui birou, vreau să mă văd altfel decât singur, la mine acasă, plângându-mi soarta.”
Leave a Reply