De Ovidiu Dima
Marius Ghilezan a pornit acest eseu antropologic de la constatarea că se pare că nu există popor în lume în care mamele să-şi alinte pruncul cu alintul: „ce ‘oţ e copilul meu”, ca la poporul român. Încă de la început ni se subliniază că: „imediat după naştere, pruncului i se fură un sărut. Câinele din casă e iubit pentru că e hoţoman. Elevul învaţă să copieze pe furiş de la vecin. Profesorul plagiază. Păcăleala şi şantajul se practică peste tot. Mirelui i se fură mireasa. Politicianul este corupt. Statul împarte cetăţeanului hârtii fără valoare. La piaţă, vânzătorul măsluieşte cântarul. În armată, nimic nu se ia, totul se completează. Delicvenţa juvenilă e iertată. Fiecare se “descurcă” la locul de muncă”. Autorul încearcă, de multe izbuteşte, prin meşteşug epic, dar şi prin tălmăcirea istoriei, să argumenteze enunţul formulat. Sunt luate la periat baladele populare, povestirile istorice, folcorul şi obiceiurile pentru a ne trosni cu supremul argument că în Mioriţa, Baciul moldovean este omorât pentru că era mai ortoman, adică avea mai mulţi bani.
Printr-o cercetare a vorbirii curente, Marius Ghilezan ne spune că „nici o limbă nu are atâtea vorbe, expresii, locuţiuni verbale, proverbe, zicători şi mai ales verbe care să descrie delictul, drept unul ironic-afectiv dintre făptaş şi păgubit.”
În „Hoţia la români„, fiinţa naţională este pusă la disecat. De la haiduci, până la îmbogăţiţii tranziţiei, nimeni nu scapă. Ni se dau explicaţii etimologice despre adjectivarea hoţiei. Şi cel mai grav, nimeni nu condamnă viciul: „Astăzi, rezistenţei la civilizaţie i se opune răspărul delicilor mitocăneşti şi toată lumea disperă, nu se teme, că nu poate fura mai mult”. Aflăm că cum de la latinescul furare s-a ajuns la peste 30 cuvinte, folosite în limbă. La români, s-au furat nu numai averi, ci şi destine naţionale, ne spune autorul. Alegerile din 1946, furate mişeleşte, au dus la pierderea cinstei şi fuga în căpătuială. Timp de jumătate de secol, obiceiul istoric a ajuns politică de stat.
„La grădiniţă sau seara înainte de culcare i se citesc poveşti, balade, legende în care eroul principal e hoţoman de cai, de inimi, de fete, iar “nasolul” e urât, gras, dar cu punga plină. Făt Frumos merge fie să fure pasărea care la rândul ei fura, fie să ia fără ştirea împăratului calul năzdrăvan din grajd. În anticamera devenirii umane se face cu bună ştinţă apologia furtului. Să dădăceşti, să preţuieşti, să creşti hoţomanul care stă la pândă în fiecare copil e o tandreţe criminală.”
„Când elitele României se vor implica în dezbateri prelungi despre un astfel de fenomen şi cand o mare parte a populaţiei va deveni parteneră, atunci chiar ne putem aştepta la o schimbare. Abia atunci literatura va avea un efect! Cornel Nistorescu
„Hoţia la români” este o binevenită meditaţie despre noi înşine, scrisă alert şi fără crispări umorale, fără pretenţii demiurgice şi virile îndemnuri la cinste şi cumpătare. Suntem cum suntem, dar putem fi cum ar trebui sa fim”. Bedros Horasangian
De acelaşi autor:
ImpostURA (despre snobism şi puterea falsului)
fragment:
Se spune că nu există popor în lume care să aprecieze hoţia mai mult ca românii. Imediat după naştere, pruncului i se fură un sărut. Câinele din casă e iubit pentru că e hoţoman. Elevul învaţă să copieze pe furiş de la vecin. Profesorul plagiază. Păcăleala şi şantajul se practică peste tot. Mirelui i se fură mireasa. Politicianul este corupt. Statul împarte cetăţeanului hârtii fără valoare. La piaţă, vânzătorul măsluieşte cântarul. În armată, nimic nu se ia, totul se completează. Delicvenţa juvenilă e iertată. Fiecare se “descurcă” la locul de muncă.
Freamătul din spaţiul public românesc poate fi descris uneori de permanenta confruntare dintre pungaşi, profitori şi idioţi. O tonică şi profundă stare de îngăduinţă, un bun simţ proverbial şi o pornire nestrunită spre iertare au făcut din descurcăreţi monştrii ce dau lecţii de compromisuri şi fărădelegi. Oamenii cu ţinută morală au stat tot timpul în spate şi au cârcotit. Majoritatea lascivă şi dependentă de vicii a admirat din peluza neputinţei spectacolul grandios al trufiei. Aşa s-au creat personaje populare cu mare priză la oameni şi cu mică doză de moralitate. Societatea s-a molipsit de la ei şi nu s-a mai vindecat niciodată. În fie ce cămin există un panthenon cu monştri sacrii, evident tapetat cu “răpirea din Serai”, furtul Blondei şi Constanţei din palatul Paşei fiind la mare trecere, iar eroii tâlhari ai neamului, brodaţi pe ştergare, au o mare vizibilitate. Mai nou apar idoli dintre actorii certaţi cu legea, sfinţi publicitari sau vampe ce şi-au pierdut pudoarea într-o semantică a despuierii.
Nu există un exemplu în istoria românilor în care intelighenţia să fii încercat să dezveţe românii în a fura, dar nici o revoltă a imbecililor contra structurilor care au desfăcut economia naţională după revoluţia din 1989, şurub cu şurub, şi au dat-o la fier vechi, a celor care au devalizat băncile şi au vândut flota. Populaţia a suferit cu îngăduinţă traumele financiare şi neajunsurile sociale, fără să crâcnească. Cazul “Mătuşa Tamara” a făcut valuri în epocă. Totul a pornit de la o declaraţie de avere a unui fost demnitar. Peste un milion de euro erau trecuţi pe numele unei rude. Imediat după declanşarea scandalului, notorietatea nongenarei Tatiana Cernasov a ajuns la peste 90%, conform datelor oferite de specialiştii institutelor de sondare a opiniei publice. Cum s-a reuşit aşa o permisivitate? De ce numele său a stat pe buzele românilor, timp de mai mult de o săptămână? Ce a stârnit aşa o curiozitate? Sociologii au fost de părere că dorinţa de îmbogăţire rapidă a românilor a fost principalul motiv. Oamenii locului se dau în vânt după bogăţii. Peste 70% visează să aibă o rudă bogată sau să câştige la Loto.
Hoţia la români nu e numai atitudine vicioasă, chiar profesie bolnăvicioasă, cu influenţe acute asupra comportamentelor umane şi a mentalului colectiv. Oamenii locului fură de când se ştiu ei. Nu au preţuit niciodată valoarea. Lungile mărturii istorice, folclorul necizelat, miturile născătoare, obiceiurile de zi cu zi, deloc în ultimul rând bancurile lor construiesc un arhetip cultural, cu influenţe adânci în arhitectura construcţiei sociale. Felul de a fi al oamenilor, modul cum relaţionează, intersecţiile dintre bravi şi oneroşi, conjuncţiile dintre ajunşi şi realizaţi creează un anumit tip de comfort al gregarităţii, o aşezare în obişnuinţa ce nu a tulburat, dar nici nu a exasperat evidenţa. Românii fură de când se ştiu pentru că nu au avut constrângeri care să-i dezveţe. Din psihologie se ştie că manifestările exterioare ale pornirilor primitive, pentru că în răsăritul civilizaţiei, supravieţuirea omului a fost posibilă prin jaf şi crimă, devin fenomene de masă la aşa zisa maturitate a formei de organizare a statului. Fără exagerări, la români se poate vorbi chiar de e ideologie a hoţiei.
Nu e vorba aici de un determinism al locului. Nici de o civilizaţie ratată. Peste tot în lume oamenii se nasc fără conştiinţă. Din pruncie, fiinţele umane sunt îndrumate de instincte şi pofte, până la limita instituirii controlului extern. La români, familia iubeşte şi lasă copilul pradă utilitarismului gregar al modernităţii, deposedat de setul unic de valori: educaţia, credinţa, responsabilitatea. Schilod de principii, el ia startul în viaţă cu handicap, flâmând şi gol de tabieturi morale. Se spune că societatea impune, deobicei, o serie de norme şi nu lasă proaspătul intrat în comunitate, singur, năuc şi bezmetic condus de nevoia satisfacerii nevoilor primare. Dar când mediul nu exercită constrângeri, individul, liber ca pasărea cerului, nu are tulburări de conştiinţă. frustrările duc la comportament rebel. Lipsurile, atât de des invocate, nu le scuză tinerilor atitudinile vicioase. Părinţii sunt vinovaţi că în loc de educaţie oferă alinturi de gen: “ce ‘oţ eşti”. Copiii sunt chiar lăudaţi pentru isprăvile lor, contrare principiilor din Decalog. Mai mult, ei nici nu sunt convinşi că există o diferenţă între a fi şi a ajunge. Devenirea, care la ei exclude un proiect de dezvoltare a sinelui, în acord cu un program social de anvergură, e descrisă şi validată prin ceea ce definesc, într-un registru de lexicul autohton, căpătuială, sinonimă cu chiverniseala, aciuirea sau câştigul imediat.
De la marii învăţaţi ai lumii ştim că există hoţie pentru că există posesie. Dacă proprietatea nu ar fi pe faţa pământului, acţiunea de furt nu şi-ar găsi obiectul muncii. Deţinerea în comun a bunurilor a fost mereu o utopie. Oamenii se nasc egali doar în faţa lui Dumnezeu. Nu se poate ca unul să nu producă mai mult decât celălalt. Fie că e mai puternic fizic, fie că posedă o tehnologie în plus, ori are mai multă experienţă sau ştie să-şi organizeze mai bine timpul de muncă, nu are cum să nu profite de avantaje. Şi atunci apar discrepanţele sociale care nu sunt “opium” pentru popoare, cum propovăduia un oarece bărbos, într-un anumit plictis de civilizaţie. Doar comuniştii au încercat nivelări sociale. Rezultatele s-au măsurat prin crime şi ură faţă de semeni. Nimic mai condamnabil. Dar, totuşi, nu de justificări duc lipsă românii.
În anii de liceu, profesoara noastră de economie politică a fost întrebată, într-un moment de derută ideologică şi zeflemea şcolară, cum s-ar putea explica sintagma din epocă: “de la fiecare după puteri, fiecăruia după nevoi.” Răspunsul oferit a căzut stupefiant, precum basca profesorului la orele de tehnologia materialelor: “în comunism, forma de organizare statală, care reprezintă visul de aur al omenirii, banii nu vor mai exista, ca-n imperialismul retrograd. Fiecare va primi cât i se cuvine”. Nevoii dictate i se opuneau mirări retorice, de genul: „dacă eu am nevoie de costum „Armani”, iar colegul de echipament sportiv “Sergio Tachinni,” ce face statul pentru fiecare dintre noi?” Am fost ameninţaţi cu corigenţa din cauză că nu aveam “o judecată sănătoasă”.
Există hoţie pentru că există proprietate, aşa cum există cimitire pentru simplul motiv că lumea mai şi moare.
La români, căpătuiala, acea acţiune ilicită pentru obţinerea unor profituri individuale, are măreţie şi soclu puternic armat în tradiţie. Pentru a o doborî din înălţimea depresurizată îţi trebuie tot atât timp cât a durat construcţia ei. Numai un nebun poate să creadă că statuia cade atunci când un moralist, pierdut prin zonă, condamnă nevrednica sa reprezentativitate. Ai putea să mergi mai departe şi să te faci că nu sesizezi corpolenţa-i solemnă, atititudinea-i dispreţuitoare sau forma-i ascuţită. O ţeapă care îl îngână pe Dumnezeu, zici când eşti în dezacord cu alţi privitori sau o simplă împietrire nejustificată a unui viciu naţional, ridicat la rang de virtute, când recunoşti smerit că adevărul lor e mai „tare” decât al tău. Tu ştii asta, dar nu recunoşti: oamenii se zbat să treacă zilnic prin labirintul tuturor posibilităţilor, aşezat la poalele „mândriei naţionale”, pentru că simbolul justifică, cum dracului să nege, acţiunea de zi cu zi, numită simplu: învârteală. Acordul lor e dezacordul tău. Dacă stai în mulţime şi priveşti prin ochiul colectiv vezi şi tu că descurcăreţul e un tip simpatic, cu ochelari de soare, ca să nu-i prinzi licărul şmecher, aşezat obligatoriu în “patru ori patru,” cu o sumedenie de fete frumoase, iar scepticul, undeva departe, un gânditor ratat, plin de frustrări că nu ştie să facă ce alţii fac bine de atâtea sute de ani.
Istoria unei naţiuni nu este doar simpla înşiruire factuală a părerilor şi aşa părtinitoare ale unor conducători vremelnici, ce-şi justifică faptele prezente prin întâmplările trecute sau prin răstălmăcirile intelectualilor ce-şi căutau mereu rădăcinile spirituale, identitatea. Poate fi chiar măsura excesivă a eşecurilor sau un top al succeselor împotriva altora. La români principile morale n-au confirmat şi nici identificat repere, prea multă imaginaţie a distorsionat adevărul. Oamenii şi-au lăsat trecutul în grija scribilor anonimi care au versificat ceea ce credeau ei că e drept. Nu le-a păsat de chestinui axiomatice de genul: “istoria e înşiruirea frustă a unor adevăruri scrise sau mărturisite”. Nu le-a plăcut deloc să aştearnă memoria obiectivă pe pergament. Au preferat să fabuleze, imaginarul colectiv fiind fireasca lor fugă de realitate. Sâmburele răului a găsit teren de germinaţie. Oamenilor le-au plăcut minciuna pentru că au trăit prin ea.
Când într-o adunătură de obşti nu au existat reguli, constrângeri, pedepse grave pentru faptele de agresiune asupra proprietăţii private, omul nu a avut motiv să abandoneze comportamentul de haită. Avuţii erau puţini, nevoiaşii, cât târla aşezării locuite. După secole de oprelişti, sărăcie şi oprimare s-au instituit primele corvezi. Câţiva ţărani mânioşi, vicleni şi curajoşi au luat drumul pădurilor. Atunci când legea era răul şi fărădelegea binele, nelegiuţii au fost făcuţi de către cei resemnaţi, eroi. Aşa s-au născut baladele, legendele şi folclorul despre haiducii lui şapte cai care prăduiau la drumul mare. Toma Alimoş, Iorgu Iorgovan, Baba Novac, Popa Şapcă şi mulţi alţii au intrat în naraţiunea orală şi apoi în cea scrisă, drept figuri emblematice, identităţi mitice, portrete mistice, luate drept model de o spiritualitate parcimonios consumată. Târziu, mult prea târziu, o minoritate curajoasă, idealistă, optimistă, extrem de tăcută, s-a zbătut să prospere prin muncă cinstită. Nu a fost percepută ca o forţă determinantă pentru că nu a ştiut să-şi ţipe onoarea. Majoritatea gălăgioasă, egoistă, înglodată în şmecherii şi perversiuni financiare, era şi este mult mai vizibilă. Un cititor din străinătate îmi scria pe un blog: “Un popor care vede succesul doar ca rezultal al furtului, mitei, şmecheriilor de tot felul, nu are nici o şansă să iasă prea curând din nemernicia în care se lăfăie de câteva decade! Şi dacă ar fi vorba doar de cei în vârstă s-ar mai găsi explicaţii, însă generaţiile tinere sunt crescute fără respect pentru cultură sau onoare şi asta este inexplicabil. Personal am părăsit România pentru a putea să-mi cresc copii într-un alt climat social. La câţiva ani după Marea Ratare din decembrie 1989 am înţeles că nu va mai exista prea curând o şansă de a vedea acasă o societate bazată pe morală. Asta şi pentru ca aproape toţi cei care ar putea schimba ceva tac sau pleacă? Nu ştiu. Ceva trebuie sa zguduie societatea (din nou!) ca sa se ivească o nouă şansă pentru schimbare.” Sigur că timpul revoluţiilor a apus. A trecut vremea mitingiştilor de profesie, a vicarilor obsesilor moarte, a naivilor ce credeau că “binele e născut în oameni”. O societate se schimbă nu prin demersuri epice, doar prin reguli care spun că regula e că există regula. Cuvintele nu sunt berbeci de spart porţi închise. Judecăţile, înainte de a fi formulate, trebuie însă, înţelese. “V-am scris vouă, nu pentru că nu ştiţi adevărul, ci pentru că îl ştiţi şi cunoaşteţi că nici o minciună nu vine din adevăr” (Întâia epistolă sobornicească a Sfântului Apostol Ioan).
Adauga in cosul de cumparaturi.
SINGUR PRINTRE ROMÂNI, EDITURA PARALELA 45, 2009
Posted on decembrie 27, 2009 by horiapatrascu | Editare
7 Votes
COMANDA ACUM!
COMANDA ACUM!
Singur printre romani /Horia Patrascu; pref. de Vintila Mihailescu. – Pitesti, Paralela 45: 2009, 252 pagini
ISBN: 978-973-47-0764-5
“Priviţi-vă mai atent concetăţenii: sunt umezi! Nu-mi pot reprezenta Românul altfel decât ca pe o vietate unsuroasă, alunecoasă, puchinoasă, adormită, cu o piele având textura corpului unei meduze. Dacă-l laşi în pace, te priveşte alene, cu nişte ochi împăienjeniţi şi nepăsători, dacă i te adresezi, intră deja în stare de alertă nevrând să fie deranjat sub nici o formă şi din nici un motiv din starea de hibernare perpetuă, aşa încât tonul său este răstit, nepoliticos, neîmbietor la vorbă.” Horia PĂTRAŞCU
“În acest orizont închis al post-tranziţiei, obloanele cad unul după altul iar gîndirea se împotmoleşte în propriile sale limitări. (…) În acest spaţiu închis, se dezvoltă o întreagă faună mutantă, o adevărată patologie socială pe care Horia Pătraşcu nu se mulţumeşte să o treacă în revistă (o cunoaştem, de altfel, cu toţii !), ci încearcă să o numească, să o aşeze în categorii comprehensive pentru a-i putea recunoaşte cu mai multă uşurinţă şi precizie toate manifestările, oriunde ar apărea acestea.” Vintilă MIHĂILESCU
DIN CUPRINS:
Despre oligocratie
Tranzitia si integrarea
Despre prejudecata
Bovarismul domnului Bovary
Civilizarea mortii
Eu cu cine votez?
Elada – mon amour
Viata mea e un roman
Homo stupidus. Prostul ca specie
Miorita e un fals
Mocirla romaneasca
Aerul hranitor al Greciei
Drepturile rromului
Primarul si Moartea
Maidanezul, totemul tribului roman
Romania turnatoare. Securitatea ca instanta psihica
Republica Zoocrata Romana
Canibalismul vanatorii lui Tiriac
Cine suntem? de Dan Puric – culme a kitsch-ului nationalist
Premiul Felix Motanul al Cacademiei Romane
Meditatia ca prostitutie
Statul Politienesc Roman
“Zi mersi!”
Sentimentul romanesc al norocului ca excrement
vrem si noi sa o citim
DD e neamt adica are doilcmiiul stabil in Judetul Neamt! Frumoa, frumos! P.S. Mmm, tare frumoasa LUANA asta. Da eram curios daca are si stanca? Sau doar cu padurea se poate lauda?