Am fost crescut şi educat în spiritul învăţăturii marxiste care promova dreptatea şi echitatea, iar Ceauşescu interpreta aceşti termeni menţinând raporturi fixe de apoximativ 5:1 între salariile maxime şi cele minime, raporturi considerate normale sau echitabile de către cei care le promovau, dar şi de către marea masă a populaţiei. Cu toate că Ceauşescu nu prea agrea intelectualii, el considerându-se fiu al clasei muncitoare şi reprezentant al acesteia, nu s-a întâmplat niciodată, sub conducerea sa, ca femeile de serviciu sau portarii, indiferent de sectorul în care lucrau, să încaseze salarii mai mari decât dascălii sau decât medicii. Prin urmare, ceea ce s-a întamplat la noi după 1989 cu veniturile oamenilor mi se părea aproape cu neputinţă sau în orice caz de domeniul absurdului; şi aceasta în condiţiile în care eu nu eram totuşi de acord cu politica lui Ceauşescu în domeniul salariilor, deoarece consideram raporturile stabilite de el exagerat de rigide, mult prea limitative şi total ineficiente pentru activitatea economică. Despre acest subiect am scris la vremea respectivă încercând să sugerez şi să argumentez (fireşte, atât cât se putea spune) că ar fi fost nevoie de mult mai multă flexibilitate.
Mai trebuie spus că după 1989 problema salariilor sau a veniturilor ori, mai corect, problema repartizării bunurilor între cetăţenii unei ţări a început să cam dispară din manualele universitare; iar dacă nu a dispărut cu totul, a început să fie tratată fie exagerat de simplist, fie în spiritul teoriei marginaliste; ceea ce (să recunoaştem) înseamnă, în ultimă instanţă, cam acelaşi lucru. În aceste condiţii şi ţinând seama de ceea ce s-a întâmplat la noi după 1989 cu veniturile oamenilor, am început să mă întreb dacă problema aceasta ţine cu adevărat de obiectul ştiinţei economice şi dacă poate fi tratată, realmente, în termeni ştiinţifici. În acestă carte voi încerca să răspund la aceste probleme.
De acelaşi autor
Leave a Reply