Volumul de faţă este o culegere de studii, articole şi conferinţe din perioada 2001-2004, în care autorul tratează teme de stringentă actualitate. Printre acestea se numără abordările lui Robert Cooper şi Robert Kaplan despre provocările internaţionale în secolul XXI, noua identitate strategică a României, aderarea ţării noastre la NATO si UE, analize geopolitice privind spaţiul Mării Negre şi al sud-estului Europei, transformarea sectorului de securitate naţională, politica şi strategiile de apărare.
De acelaşi autor
Incertitudine.Gândire strategică şi relaţii internaţionale în secolul XXI
Adauga in cosul de cumparaturi.
volumul dlui G.Maior este important prin alnalizele pe care le face retrospectiv asupra a ceea ce a ramas la fel si ce s-a schimbat la nivelul politicii regionale si globale de la integrarea romaniei in NATO, bazaate pe experientele traite in terenul admiterii Romaniei in structurile de aparare nord atlantice. o carte f buna
Noul Aliat este un culegere de articole, eseuri si discursuri tinute la conferinte nationale si internationale pe teme de securitate din care rezulta importanta gandirii strategice ca element definitoriu al diplomatiei si apararii. mi-a placut
imi pare nespus de bine sa vad ca mai sunt oameni de o inalta tinuta intelectuala care se preocupa de cercetare si de impartasirea rezultatelor unor studii atat de bine documentate despre probleme geopolitice si geostrategice. felicitari dle Maior si astep cu interes si alte manifestari stiintifice din partea dvs. Ioana Popescu
Diplomatul George Maior explică nu în calitate de om politic, ci aproape de tehnocrat, participant la procesul de negociere a aderării României la NATO, resorturile interne ale Alianței, așa cum le percepe el, precum și raporturile ei cu România. Este o fațetă din miriadele de fațete ale istoriei noastre recente, povestită, fără îndoială fără pretenții de exhaustivitate, de către unul dintre cei care au participat la scrierea ei. Nu este perspectiva unui neoliberal sau a unui neoconservator, a unui realist sau a unui idealist, ci aceea a unui om familiarizat cu noțiunile și conceptele specifice acestor curente de gândire, care nu se teme să facă uz de ele pentru a-și crea o metodologie de analiză și un cadru de referință.
În acest sens, primele două capitole, Două viziuni asupra provocărilor lumii internaționale în secolul XXI – Robert Cooper și Robert Kaplan și Noua identitate strategică a României. De la modernitate la postmodernitate strategică stabilesc, pornind de la lucrări de referință cum sunt Ordine și haos în secolul XXI (Cooper) și Politici de război… (Kaplan) elemente ce țin de viziuni diferite asupra relațiilor internaționale și a securității: paradigma realistă (detașarea de ideologie și de morală, interesul național și acumularea permanentă de putere, realpolitik, folosirea forței militare pentru atingerea intereselor statului) și postmodernitatea, care impune un nou tip de gândire strategică. Aceasta din urmă pune bazele unui sistem internațional postmodern (…) mai degrabă transnațional, ce generează interdependențe, întrepătrunderi multiple, negocieri permanente și fluide ale intereselor actorilor principali, care rămân tot statele naționale, impregnate însă de procesele postmodernității și de etica acestei noi diplomații.
(Re)gândirea postmodernistă a politicii
Un chip uşor gânditor, cu degetul arătător de la mâna dreaptă lăsând prin apăsare o uşoară urmă pe obraz; linia ochelarilor obturându-i privirea, astfel încât nu poţi urmări direcţia în care îşi îndreaptă ochii; privirea uşor dubitativă, dar neînnegurată de scepticism – acesta este portretul lui George-Cristian Maior de pe coperta IV a cărţii sale ,,Noul Aliat. Regândirea politicii de apărare a României la începutul secolului XXI” (Rao,2009). Portretul unui om aflat la o vârstă tânără, dar cu o serioasă carieră diplomatică şi intelectuală, care nu l-a îndepărtat însă de condiţia dubitativă a cărturarului.
Iar această gândire trebuie să se manifeste într-un nou mediu, caracterizat de o instabilitate crescândă, în care avantajul de odinioară – interconexiunea globală – a devenit profundul inconvenient al vremurilor noastre – interdependenţele cu rol cronic: ,,Lecţia principala [a lui 11 septembrie] a fost că tot ce s-a întâmplat în Statele Unite s-ar fi putut întâmpla oriunde” (p.259). Cu luciditate, George-Cristian Maior enunţă soluţia pe care, evident, nu are naivitatea de a o crede salvatoare: acele ,,…formule gri pentru câştigarea războiului fără a angaja forţe masive în luptă” (261) şi chiar lărgirea spectrului siguranţei naţionale, citându-l pe Michael Klare şi Daniel Thomas, care includeau în sfera acesteia obiective socio-politice (încercarea de a creşte sănătatea şi prosperitatea pe termen lung a familiei şi a individului) şi idealuri care şi-ar găsi locul într-un nou etos al modernităţii, conciliind subiectivul şi obiectivul (minimalizarea suferinţei umane). În această nouă lume, accentuează George-Cristian Maior, România nu poate fi decât un bun aliat.
Adept al şcolii realiste, preocupată de relaţiile reale de putere din lumea contemporană, George-Cristian Maior nu se sfieşte să enunţe adevăruri care ar putea suna deranjant pentru cei care cred în ,,democratizarea” politică a lumii: actuala ordine se clădeşte pe relaţii de putere, pe modul în care statele concept şi sunt în stare să concretizeze interesul naţional. A dispărut iluzia fundamentală a modernităţii – aceea că însăşi raţiunea stă la baza modernizării; chiar şi paradigma hegeliană a vicleniei raţiunii care-i determină pe ,,administratorii” spiritului universal să îndeplinească menirea finală a istoriei, având totuşi impresia că-şi realizează propriile scopuri, este depăşită.
Un subiect asupra căruia lumea politică (post)modernă este în măsură să-şi îndrepte atenţia este cel al regiunii Mării Negre. George-Cristian Maior observă că acesta nu-i preocupă sufficient pe cei îndrituiţi: punte de legătură şi frontieră, zonă-tampon şi zonă de transit, punct de joncţiune pentru rute comerciale, cu o îndelungată tradiţie istorică de confruntări, Marea Neagră reuneşte, continuând astfel Marea Mediterană, principalele rute comerciale ale Europei. Numărul de ameninţări apărute în acest areal este în măsură să ne pună pe gânduri: conflicte minore, trafic de arme, crimă organizată, trafic de persoane şi droguri, terorism şi, nu în ultimul rand, disputele îngheţate survenite în urma dezmembrării URSS şi a fostei Iugoslavii. Evoluţiile politice, marcate de raportul de paritate (3-3) în ceea ce priveşte apartenenţa la NATO, creionează posibilitatea de a soluţiona aceste conflicte şi de a face astfel încât Marea Neagră să nu mai reprezinte ,,un atu în competiţia clasică între marile puteri şi imperii” (p.180). Regiunea suferă totuşi din cauza lipsei unei politici coerente, interconexiunea riscurilor nefiind (încă) soluţionată printr-o politică bazată pe o viziune similară, care să concretizeze neoliberalismul instituţional, să creeze o zonă-tampon împotriva riscurilor asimetrice pentru securitatea europeană şi să asigure securitatea rutelor energetice.
Mergând pe urmele (postmoderniste) ale unei pluralităţi în dezvoltare, autorul realizează pe bună dreptate că, întrucât lumea nu mai poate fi împărţită într-un ,,înăuntru” şi un ,,afară”, noua concepţie post modernistă nu mai este în măsură să disocieze interiorul de exterior, ci trebuie să opereze o unificare şi de abordare, în numele unei transparenţe şi al unei vulnerabilităţi absolute. Totul ne priveşte, afirmă specialistul, iar securitatea propriei ţări poate şi trebuie să fie asigurată prin pacificarea unor zone îndepărtate din punct de vedere geographic, dar generatoare de riscuri, precum Irakul sau Afganistanul. Această îmbinare de spaţii este asociată uneia de roluri: apare o nouă figură în peisajul geopolitic – cea a soldatului-diplomat, capabil să continue acţiunea de pacificare militară printr-o politică de reconstrucţie; iar societăţile noastre au început să conştientizeze necesitatea implicării societăţii civile, a organizaţiilor neguvernamentale, a întregii administraţii şi populaţii. Dar George-Cristian Maior nu se opreşte aici şi nu se sfieşte să pună în discuţie chiar şi principiul Articolului 5 al Tratatului de la Washington, deoarece trebuie conştientizată importanţa riscurilor asimetrice şi redefinită o adevărată cooperare NATO-UE.
Încercând o definire a postmodernismului, Matei Călinescu atrăgea atenţia într-un eseu asupra faptului că prefixul post – presupune ,,o absenţă a criteriilor pozitive de periodizare, absenţă caracteristică, în general, perioadelor de tranziţie” . Postulat pe care George-Cristian Maior îl poate accepta, dar nu fără a încerca să fixeze ceva din această perioadă tulbure.