George Banu meditează pe tema cortinei din perspectiva marii metafore theatrum mundi.
În pictură, ca şi în teatru, cortina sparge unitatea. Ea lasă să se vadă tot atât pe cât camuflează. Ea împarte fiinţele în actori şi spectatori, protejează secretul şi întreţine aşteptarea unei dezvăluiri mereu posibile.
Cortina are o morfologie, iar aceasta se precizează atât prin multiplele ei utilizări – cortina/draperie de apariţie, de prestigiu, de intimitate, de finitudine –, cât şi prin sistemele de fixare şi multiplele variabile, de greutate, de opacitate, de orientare.
„Un filozof şi-ar putea petrece întreaga viaţă fie şi numai meditând asupra conceptului de cortină“, spunea marele scriitor Thomas Bernhardt.
Aceasta este şi intenţia cărţii de faţă.
Sub denumirea generică de „cortină“ – rideau în franceză – se reunesc aici dispozitive de separaţie şi deschidere care, în română, dispun de denumiri distincte: perdea, tapiserie… dar funcţia lor e mereu aceeaşi. Ele marchează „fisuri” posibile, uverturi şi închideri, „cortine“ reluate la infinit.
Leave a Reply