Un tată îi scrie, înaintea unei operaţii dificile, fiului său. Expeditorul e în America, iar destinatarul, în Japonia. După operaţie, scrisorile continuă să se înlănţuie. Se agaţă mai întâi „ca iedera“ de orice le iese în cale, apoi, după întoarcerea acasă a tatălui, devin confesiuni pe cele mai delicate subiecte: cum e cu „celălalt sex“, ce căutăm într-o lume în care părem destinaţi fericirii?
Protagonista scrisorilor este mai întâi inima, în toate ipostazele ei: inima de tată, inima de îndrăgostit, inima de discipol, cea de fiu, cea de om obişnuit, plin de griji, şi chiar inima-inimă, personajul-vedetă al anatomiei noastre, care se poate îmbolnăvii.
O întreagă geografie afectivă, creată după capriciile memoriei, se ascunde în plicul încăpător al acestei cărţi: scene americane, scene din Heidelberg, un dans cu urmări nebănuite, scene din casa copilăriei, adresa mitică „Dr. Lister 69“, flash-uri din anii ’50 şi fleacurile vieţii de zi cu zi. Dar şi gândurile abstracte, sistematizate, care se datorează „riscului de a avea un tată filozof“.
Din cele şaisprezece scrisori se conturează o viaţă şi un cod. Sub protecţia distanţei şi-a convenţiei epistolare, Gabriel Liiceanu găseşte prilejul să fie sincer, vulnerabil de sincer uneori, să-şi amintească, să povestească, să cadă pe gânduri, să se lase întrebat şi să ne răspundă. Pentru că, acceptând pactul propus de autor, fiecare cititor se transformă în „fiul“ din titlu.
„Gabriel Liiceanu are talentul, spiritul de observatie si farmecul scriitorului capabil sa transmita emotia «traitelor» proprii in scene vii, cu personaje, decoruri si atmosfera pe care le vezi ca intr-un cineverite si carora le extrage apoi semnificatiile. Asa sunt multe secvente din scrisorile grupate sub titlul «American Story », evocarea apartamentului parintesc din Cotroceni si a mamei ce a facut din el « un adapost al istoriei », cu pretul sacrificiului de sine, caci i-a fost dat sa traiasca vremuri urate“ (Formula As)
„Cu Scrisori către fiul meu Gabriel Liiceanu revine la stilul epistolar. Paradoxal, deşi «clasica», structura epistolară oferă mai multe libertăţi decat constrângeri. O constrângere ar fi ca trebuie să-ţi alegi cu grija «andrisantul»: trebuie să fie unul căruia să i te poţi mărturisi în voie şi care, de la distanţă, să-ţi dăruiască nu numai încrederea lui necondiţionată, ci şi să te – cum să zic? – «fertilizeze» estetic în propria-ţi sinceritate.“ (Ziua)
De acelaşi autor
Adauga in cosul de cumparaturi.
Leave a Reply