Paginile acestei cărţi s-au născut dintr-o idee simplă: fiecare om îşi alcătuieşte de-a lungul vieţii un edificiu afectiv. Măsura în care el este e dată de consistenţa acestui edificiu, de mâna aceea de oameni – ei nu pot fi mulţi – pe care i-a preluat în el şi pe care i-a iubit fără rest, fără umbră, şi împotriva cărora spiritul critic, chiar dacă a fost prezent, a rămas neputincios. Aceşti oameni puţini care ne fac pe fiecare în parte să nu regretăm că suntem reprezintă, chit că o ştim sau nu, stratul de protecţie care ne ajută să trecem prin viaţă. Fiecare om face faţă la ce i se întâmplă pentru că este protejat în felul acesta. Fără acest zid de fiinţe iubite care ne înconjoară (indiferent că ele sunt sau nu sunt în viaţă), noi nu am fi buni de nimic. Ne-am destrăma precum într-o atmosferă în care frecarea este prea mare. Sau ne-am pierde, ne-am rătăci pur şi simplu în viaţă. Dacă ura celorlalţi – covârşitoare uneori –, invidia lor, mârşăvia lor sunt neputincioase este pentru că există câţiva oameni pe care îi iubim până la capăt.
Despre acesti oameni este vorba în Declaraţie de iubire. Ei poarta numele de Monica şi Virgil lerunca, Noica, Sebastian sau Cioran, Henri Wald, Andrei Pleşu sau Horia Bernea. Alteori sunt anonimi, sunt oameni aruncaţi în gropile comune ale istoriei şi pe care numai iubirea, ca revers al urii care i-a împins acolo, îi poate readuce în amintirea noastră. (Gabriel Liiceanu)
de acelaşi autor:
Cele trei norme ale mamei. Prăjitura interzisă
Leave a Reply