Gabriel Daliş – Piedici şi arme

Departe de a fi un semn de egoistă ireverentă, luarea în posesiune a atrocităţilor trecutului pentru a exprima propriile nelinişti constituie cel mai pur tribut: rostirea la timpul prezent, persoana întâi a unor cataclisme care au atins alţi oameni, într-un alt timp. Este acesta un drum neexplorat în poezia de azi, cel puţin la noi.Departându-se de mimetismul unor interpretări-clişeu, poemele lui Gabriel Daliş constituie prin însăşi existenţa lor un semn al victoriei asupra teribilelor drame ale trecutului.Grafia-semnătură a lui Gabriel Daliş o reprezintă cele doua puncte inaugurale ale fiecărui poem, sugerând că el, poetul, este nu mai puţin decât cititorii săi sub hipnoticul destin al unor imagini venite de departe.

Volumul de poeme piedici şi arme este o expresie intimă a trăirilor poetului de aici şi de astăzi.

„Condensate şi eliptice, poemele lui Gabriel Daliş sunt aglutinări de imagini stranii şi obsedante,  în covârşitoare măsură, descinse toate dintr-un imaginar al terorii şi al violenţei. Aproape nu există poem în care ceva să nu se rupă, ardă, sfâşie, hăcuiască, distrugă. E o lume în care, cum memorabil spune el undeva, «mila Domnului s-a făcut praf». O lume în egală măsură vulnerată şi vulnerantă,  fiindcă atâta distrugere e distrugătoare şi pentru cronicarul care-o înregistrează («mă muşc de cap singur», după cum se confesează altundeva). Mirabil, şi admirabil, e cum reuşeşte el să nu se lase dezumanizat de toată teroarea asta; ba chiar dimpotrivă, reuşeşte să facă din metabolizarea terorii o formă de individuaţie. O spune de-a dreptul, mult mai contras & plastic decît mine: «Spaima te face om». Poemele lui Gabriel Daliş sunt documentele acestei individuăţii prin teroare. Bizare & răvăşitoare.” (Radu Vancu)

„Gabriel Daliş scrie aici o poezie concentrată, tăioasă şi cât mai obiectivată liric, astfel încât tragedia să nu fie ecranată de limbaj. Jocurile de cuvinte, rimele iscusite şi ritmul săltăreţ nu au ce căuta în texte, de vârf, ce-ţi «picură în ochi motorina fierbinte».” (Daniel Cristea-Enache)