Mă exasperează fuga scriitorilor români după cocarde şi sclipici. N-aş fi comentat acest sentiment, ducă-se în pustie, dacă Monicăi Ramirez, în ghidul său practic: Cum se scrie un bestseller, nu mi-ar fi adus aminte în final de un lucru elementar : „un scriitor scrie, nu fuge după medalii şi ovaţii”. Şi istoria literaturii lumii e plină de astfel de personalităţi, fără titluri de Sire sau nume de ambalaje, care au dat lumii opere memorabile.
Un prieten occidental îmi spunea că singurul premiu adevărat în literatură e Nobelul, restul intră la şi altele. Eu cred că după Nobel, marele premiu este dat întotdeauna de cititori. Ei sunt cei care renunţă la o plăcere sau o acţiune de moment pentru a-şi cumpăra o carte. Piaţa este singura în măsură să dicteze ierarhii. Pentru mine doar Topul vânzărilor contează. Restul e deşertăciune…
Am participat recent la Gala Premiilor „Observator cultural”. Mă număr printre spectatorii constanţi ai acestei gale. Pot spune că niciodată n-am văzut aşa o lume literară obosită şi plictisită. Premii multe, mize mici, multă cumetrie.
N-am fost niciodată la galele premiilor Oscar, dar îmi imaginez emoţia anunţării premianţilor, tensiunea din sală şi bucuria din final. Premiul e legitim, încărcat de aur la propriu şi la figurat.
În sala Teatrului Odeon, m-am nimerit în vecinătatea clanului Vakulovski, în timpul acordării premiilor Observator cultural. Sigur, unul dintre ei era nominalizat. Când s-a rostit numele câştigătorului la proză, altul decât junele critic, întreaga lui trupă s-a ridicat şi a plecat trântind scaunele şi uşile de la balcon. Aş fi vrut să sun organizatorii, dar am preferat să scriu: „Cine sunt nominalizaţii…”
Prea erau previzibile premiile. Mă întreb dacă Ion Vianu ar mai fi păstrat prietenia cu Gabriel Liiceanu ar mai fi fost laureat al premiilor alternativă?
Câţi dintre membri juriului pot jura cu mâna pe inimă că au citit Amor intellectualis. Romanul unei educaţii şi altfel decât în matricea maestru-discipol? Şi n-au sesizat un mic mare amănunt. Ion Vianu e nesincer, chiar din titlu, titlu care provine din sintagms lui Spinoza, prin care gânditorul exprima iubirea lui Dumnezeu pentru creaţia sa şi iubirea pe care omul trebuie să i-o întoarcă. El e ateu sau cel puţin asta reiese din scriere, păi şi atunci, din titlu pleacă îndoiala. Oare cât e fason şi cât e prestigiu în familia Vianu?
Am plimbat nu întâmplător volumul prin lumea medicală. Nu destăinui bârfele. Dar citindu-l şi ascultând mărturiile colegilor, am înţeles cât de mare este Iuliu Haţieganu, în medicina românească (nelaureat) cu un frate mort în puşcărie.
Oare de ce sunt preferaţi criticii scriitorilor sau poeţilor într-o competiţie aparent inegală pentru aceiaşi poziţie? De ce nu se cultivă creaţia, originalitatea, pentru numele lui Dumnezeu?
Nu am înţeles bârfele şi agitaţiile din culisele acestui eveniment, în care mai mult s-au tras sfori decât s-a citit. Şi nu e singurul eveniment de gen. O goană nebună după sclipici, zorzoane, cocarde macină lumea literară de la noi. Prea puţini sunt cei cu gândul la cititori. Poate ar trebui ca Ion Mureşan să adune pe mai mulţi în jurul său. Poeziile sale sunt antologice. Doar la presiunea prietenilor a publicat volumul Alcool.
Şi mai am o dilemă: trebuie musai să ai peste 70 de ani pentru a fi răsplătit cu marele premiu? În logica organizatorilor de azi, Mihai Eminescu, Nicolae Labiş, Nichita Stănescu n-ar fi avut şansa unui asemenea trofeu. Poate şi lipsa lui i-a cimentat la fundamentul culturii româneşti.
Coteria şi sforăriile sunt în gena poporului român,sunt tare care nu se vindecă, iar oamenii de caracter îşi fac bine treaba şi scriitorii de acest fel SCRIU:
concursurile sunt nişte grupări sau găsti care se premiază între ei. ceilalti care participa, sunt „umpluturile”…
Mă bucur să citesc astfel de opinii despre scris,din păcate, din ce în ce mai puţin auzite.”Cocardele şi sclipiciurile” aferente ar putea reprezenta o nevoie, până la urmă omenească, de confirmare, dac-am trăi într-o lume normală şi dacă o anume confirmare ar fi urmarea firească a unor valori ce n-au nimic comun cu zicala autohtonă „de la naşu’ pân’ la finu.” În fine, despre piaţă, despre distribuţia de carte ar fi multe de spus… Oricum, teoretic, aşa ar trebui să fie: cererea de carte să reprezinte criteriul cel mai limpede, numai că până să ajungă o carte pe rafturile unei librării, drumul el… sinuos. Dar, generelizările nu fac bine şi până una-alta, să rămânem cu bucuria scrisului şi gândul la prietenul cititor.
Nu gereralizaţi, stimate coleg! Nu fug toţi, iar cei care o fac sunt victime ale propriului orgoliu şi ale unui sistem în care, în general, scriitorul, mai mult sau mai puţin talentat, dacă nu este membru al vreunui „chibuţ”, se luptă cu morile de vânt, departe de „covorul roşu” al sclipiciului. Până una-alta, este o chestiune de educaţie şi de caracter.
domnu’, n-a trîntit nimeni scaunele sau uşile, apoi – ştiam că n-am cîştigat premiul, n-a fost o surpriză.(sincer, nici nu ştiu dacă se pot trînti scaunele şi uşile la Odeon, cred că nu, totuşi). dar cînd cineva vrea să se bage în seamă – bagă minciuniţe din astea penibilisime (de ce am ieşit – e treaba noastră. dacă e aşa mare interes – eu am venit la Bv, iar frate-meu – se grăbea la aeroport. ne scuzaţi, nu?)
Când şi când mai citesc şi eu despre astfel de premieri şi nu de puţine ori, ca simplu şi vechi cititor mă simt depăşită. Mai ales când citesc aşa -zise exegeze ale valoroaselor opere. Se vede treaba că depinde mult de unghiul din care priveşti.
Legat de articol: atâta vreme cât se premiază numele autorilor mi se pare normal să fie-nghesuială şi şuşoteală pe la colţuri. Despre opere e mai dificil de vorbit. E şi ăsta un soi de distracţie, de socializare.
Un articol care merita macar sa ne puna pe ganduri, mai ales pe cei care, intr-adevar, alearga doar dupa lauri si intampina greutati in a accepta obiectivismul, ierarhia adevaratei valorii si realitatea. Ar fi pacat ca in Romania pana si cultura sa fie masluita. Totusi, regretabil, se intampla… Pana in ´89 stiam cum stam. Acum…
Pe langa asta, sunt convinsa ca sunt destui care scriu proza sau poezie chiar mai bine decat unii care isi fac ultra-reclama sau ale caror nume sunt omniprezente, indiferent de eveniment. O reclama buna nu inseamna neaparat si un scriitor/creatie bun/-a. Acest lucru este valabil atat pentru tehnica scrierii cat si pentru mesajul transmis, pentru valoarea sa intrinseca.
Pe langa asta, cititorul, daca a ajuns sa ia cunostinta de continutul acestor carti, poate da singur verdictul. Dar daca, spre exemplu, dintr-o suta de comentarii ale publicului cititor, optezeci sunt defavorabile, de forma sau neutre aceste liste de premiere nu ar mai ramane sa fie decat… „cocarde si sclipici”, care, din punctul de vedere al valorii reale nu au mare relevanta ci doar pentru vanitatea celui pus in discutie.
Revenind la premiere, care se presupune ca ar trebui sa delimiteze valoarea: este, intr-adevar, aceasta cultura reala, cultura perena, cea de care am avea nevoie? Si apoi, daca-i asa: cultura, incotro?
Este adevarat ca timpul este cel care consacra valorile, dar de ce trebuie neaparat sa sacrificam timp si sa intortochem pana si drumurile drepte pentru a accepta ceva ceea ce onestitatea ar trebui deja sa confirme de pe acum? Cea mai mare criza cu care se confrunta Romania astazi nu este cea economica, ci cea de obiectivism, de echitate, de corectitudine.
Dragă Marius Ghilezan, dragi prieteni care m-ați votat grație mesajelor puse pe acest site,
Cu toții ne dorim ca o carte pe care o scriem și o publicăm să fie mai întâi citită, apoi să se scrie cronici despre ea și să primim opinia unor lectori profesioniști. Ne bucurăm când cărțile noastre au ecouri în lumea comentariilor obiective și atunci când cititorii lor le susțin mai întâi cumpărându-le și apoi așezându-le într-un top al preferințelor lor.
Când scrii o carte împotriva curentului apărând valori pe care o lume a derizoriului le ignoră, te poți bucura în plus și simți nevoia ca și cititorii tăi care te votează să primească un semnal că alegerea lor nu face parte din corul ce aplauda la fostele congrese de partid. Sau că ei nu pot fi tratați asemeni votanților unor noi președinți sau reprezentanți ai Parlamentului sau administrației, care, o dată aleși întorc spatele alegătorilor.
Premiul cititorilor pe care l-am primit cu o carte total împotriva curentului nu reprezintă pentru mine în nici un caz expresia populismului în cultură.
Acest populism la nivelul culturii înseamnă să-ți tratezi cititorii ca pe niște indivizi manipulați, păcăliți de mode și sfere de influență, cuceriți cu bucățica de zahăr a modelor textuale și a falselor libertăți și falselor rezistențe prin cultură.
Lumea condamnă manelele în muzică dar nu observă manelizarea literaturii.
Lumea condamnă servilismul unor creatori care închină osanale puterii dar nu e atentă cu servilismul unora față de puterea mică în care un cenaclu sau un critic sau un grup de presiune în receptare slujește un grup, exclusiv o promoție sau o generație de creatori.
Toate aceste paliere ale promovării contează și pot fi importante.
Dar un juriu care nu a citit toate cărțile asupra cărora își pronunță judecata de valori nu poate privi în față senin pe cei votați și nevotați.Nici publicul care votează nu poate alege real în necunoștință de cauză.
Fericiți cei săraci cu duhul se spune.
Fie fericiți și cei care cred că pot impune o scară a valorilor unui duh anume.
Dacă în artă și literatură votăm ca și în politică, să nu ne mirăm că ne conduce derizoriul.Unii votează că au primit o găletușă de plastic portocalie, alții pot vota că se încred în găletușa se plastic a prietenilor, susținătorilor, cenaclurilor, vârstei lor devenită argument autarhic, găștii, obiceiurilor și ignorării celorlaltor valori.Pe vremea lui Dej și a lui Ceaușescu, România a cheltuit o avere ca să traducă scriitorii privilegiați în cel puțin douăzeci de limbi străine.I-au plimbat în lume ca pe sfintele moaște și nu s-a ales nimic din acest program de promovare. După 1990, sub semnul libertății am promovat alți scriitori.
Dacă ei nu sunt de valoare, tot praful și pulberea se va alege.
Nu fuga scriitorilor după sclipici contează ci iluzia noastră că vom convinge cititorul de pe orice meridian al lumii cu derizoriul unor texte și falsa aură a unor valori.
Vai de scriitorii care tratează ceea ce scriu asemeni puterii care ne păcălește s-o votăm din patru în patru ani.Că noi suntem mai săraci și mai azvârliți în derizoriu, nu-i pasă nimănui.Dar să nu vă imaginați că o glorie obținută prin minciună și fals ca și puterea politică, va mai rezista mai mult decât o legislatură ce-și trădează alegătorii.
in curand va voi arata cum un grup de tineri, sub obladuirea unui o.n.g. si a unor reviste de literatura, devin ” scriitori ” inspirandu-se si copiind, de pe net si nu numai…Daca va deranjeaza si pe voi, dati mai departe…