Frumuseţea care nu întristează

Octavian Soviany Volumul antologic “:până mereu” ne permite o privire de ansamblu asupra liricii lui Gabriel Daliş, poet cu o evidentă individualitate artistică, al cărui discurs puternic personalizat reuşeşte să evite locurile comune ale douămiismului. Indiferent la ultimele mode poetice, acest autor de o rară discreţie, care a reuşit multă vreme să treacă aproape neobservat, scrie o poezie mereu egală cu sine (de unde caracterul perfect unitar al recentei sale antologii) din care lipsesc decorurile mizerabiliste şi accentele de reportaj autobiografic (atât de frecvente la colegii săi de promoţie), substituite prin aglutinări imagistice neobişnuite ce se constituie în viziuni pline de stranietate, care amintesc uneori (în spiritul, dar nu şi în litera lor) de procedeele configurative ale oniricilor.
Căci, pe urmele lui Baudelaire (evocat de altfel în admirabilul poem brăţări), Gabriel Daliş pare să mai creadă încă în capacităţile imaginaţiei de a face concurenţă realului; el nu transcrie reportericeşte experienţe de viaţă, nici nu apelează la confesiunea impudică şi netransfigurată, ci, cu migala unui meşter de mozaicuri, încearcă să descopere echivalentul imagistic al stărilor sale lirice, uneori cu rafinamente de vechi şi încercat caligraf, pornit (aşa cum singur o spune într-un poem) pe urmele “frumuseţii care nu întristează”. În felul acesta, trăirea se sublimează, îşi pierde o parte din încărtura de tenebros, iar ontologicul devine în felul acesta estetic. Deoarece fondul sufletesc din care se nasc viziunile lui Gabriel Daliş e unul anxios, traversat de spaime şi frisonări dureroase: chiar şi peisajele paradisiace pe care le configurează poetul sunt întunecate brusc (ca la Trakl) de apariţia unor prezenţe neliniştitoare: “:după dragoste a plouat o noapte/ animale se adăposteau sub cele mai mari frunze/ de pe pământ/ verzi râurile printre arbori – / va trece norul, iar roua o vom culege argintie încă/ pentru pui// sare iepurele în lăstăriş/ întunecată e blana lui de melancolie// însă nori grei nu încetau să apară/ dintr-un cer superior/ terasă umedă, folie peste lume” (evoluţie). Obiectele pot dobândi, în această lume care e mereu într-un echilibru fragil (“rezemată de ploaie”), pare mereu gata să se destrame, o ciudată ostilitate (“numai diavoli/ râdeau pe covor/ eu îi vedeam culcat pe salteaua de sânge/ cum dintele alb vede carnea prin muşcătură”) iar viziunea se converteşte într-un coşmar, imaginile lui Daliş fiind, din momentul acesta, veritabile hieroglife ale unei anxietăţi superlative: “:dar ce aleargă această femeie desculţ/ la curtea regelui cu capul în spânzurătoare?/ părul ei – un picior de pod/ gâtul ei – un picior de pod/ casa ei – un picior de pod/ numai ochii ţin frânghia de care a fost spânzurat/ planul regelui// se opreşte înfăşurată cu viţă de vie/ scheletică/ impură/ vopsită cu sânge dintr-un rest./ ca să nu fie privită, nu va privi/ va dormi mereu imaginându-se” (inefabil). Într-un asemenea univers ostil, mişcarea firească a eului va fi una de repliere, astfel încât, în poezia lui Gabriel Daliş, personajul liric e mereu în căutarea unui spaţiu ocrotitor, a unei incinte securizante, cu evidente conotaţii materne: “:de cînd visez îmi cad dinţii/ zâmbetul stă pe o masă plină cu cărnuri acum./ deseori mă uit la câte un soare rotund/ şi aproape cred că e dimineaţă,/ ca la un om dispărut pe care l-am găsit numai eu./ mă ascund până aici,/ în iarba înaltă” (tot mai departe). Fuga de lume, dar şi de propriile sale viziuni coşmareşti, îl conduce pe poet la tema regresiunii în vegetal, dominată de imaginea obsesivă a copacului, iar eul dobândeşte acum (în spirit suprarealist) ipostaza omului-arbore: “:o nouă vreme în singurătate/ spre necunoscut,/ copac fără urmaş pe un câmp/ sălbatic.// gabriel daliş plânge/ cu inocenţa încă vie şi beteagă” (pagină). Alteori această mişcare de repliere vizează un trecut incert, arcanele unei memorii anonime: “:sunt memoria unui demult dispărut/ deşi mă simt fără corp/ devin atât de amplu încât uit de mine// să mai cred în frumuseţea care nu întristează?” (cabluri IV). De fiecare dată însă evaziunea din realul lucrurilor şi al viziunilor conduce la conştiinţa unei teribile solitudini, canalele de comunicare cu ceilalţi sunt suspendate, iar poemele nu întârzie să transcrie tribulaţiile unui spirit singuratic, ulcerat până de impactul cu lucrurile şi semnele: “:sunt atât de singur încât aş putea să mă privesc/ din faţă, din spate, de deasupra,/ de sub pământ/ atât de rătăcit şi de rostogolit/ ca un ghem care coboară în lume/ să sugrume, să sufoce, să spintece” (absconditus). În ciuda unor asemenea trăiri paroxistice, ce intersectează uneori, mai mult sau mai puţin accidental poezia lui Daliş, această lirică evită însă în general clamorile şi gesticulaţia în exces, e pudică, şoptită, mizează mult mai mult pe sugestie decât pe mărturisire. O anumită rigoare a construcţiei, concizia expresiei, punerea între paranteze a excesivului de orice natură, cultivarea migăloasă a formelor dau impresia unui soi de neoclasicism destul de rar în poezia româneacă actuală. În ciuda trăirilor tenebroase din care se nutreşte această lirică aparţine astfel, paradoxal, unui spirit solar, care mai crede încă în echilibru şi armonie. (Poesis-Internaţional, nr 2)