Canonicatul dunei este ultimul roman din seria Dune. În această carte, Frank Herbert se simte dator să-i lămurească pe aceia care îi vedeau pe evrei ca fiind strămoşii dârzului popor al deşertului că se înşeală. Rebecca, cucernica maică sălbatică, agentul providenţial care asigură salvarea conştiinţelor de pe Lampadas, pare să nu aibă alt rol în economia narativă decât acela de a lămuri cumva ceea ce nu sunt fremenii.
În aceeaşi linie, a textelor ceva mai explicite decât cele din Împăratul-Zeu al Dunei, de pildă, se înscrie extraordinarul dialog dintre Lucilla şi Regina Păianjen, Preaonorata Mater care conducea hoardele Dispersiei. Structurat în două episoade şi dorindu-se o chintesenţă a principiilor care opun Centrul şi Emigraţia, acest dialog se constituie într-o meditaţie profundă asupra democraţiei de tip modern şi a avatarurilor sale. Multiplele posibilităţi de manipulare ale unui sistem democratic, diferenţa între reguli şi legi, birocraţia, ţapii ispăşitori, esenţa abstractă a statului, substanţa ipocrită a politicii, corupţia, compasiunea, grupurile de interese, instanţele juridice şi multe alte realităţi democratice sunt dezbătute şi criticate vehement de Frank Herbert. Pentru cititorul român, aceste fragmente au o semnificaţie de-a dreptul înfiorătoare, pentru că Frank Herbert reuşeşte că exprime în cuvinte puţine aspecte ale realităţii pe care le-a îmbrăcat şi tranziţia românească, pe care le conturează cu o exactitate în măsură să ne pună pe gânduri. Şi cel mai înspăimîntător lucru nu e acela că repetăm un joc politic arhicunoscut pentru democraţiile occidentale, ci acela că în 2003, acest text spune poate mai multe decît o făcea în 1996, cînd a apărut prima ediţie a acestei cărţi în Romînia. Frank Herbert dovedeşte prin aceste pagini că rămâne un maestru al analizei politice şi că esenţa de gazetar nu l-a părăsit nici măcar atunci cînd era în culmea gloriei literare.
De acelaşi autor
Leave a Reply