De 10 Mai gândurile se îndreaptă întotdeauna spre regalitate, spre acea “legătură a unui neam cu Dumnezeu”. “Când unui popor i se ia regele, această legatură dispare,” spunea Liiceanu. E bine ca măcar o dată pe an să ne amintim de ce am avut şi ce am pierdut.Filip Florian în cartea “Zilele regelui” aduce prin scriitură un elogiu Monarhiei. Printr-un pitoresc al frazei şi o peisagistică multicoloră, cu o scriitură minuţios cizelată şi o fină ironie contemplativă, scriitorul ne trage direct în epoca “vremii în care râului Dâmboviţa i se pregăteau pe alte coli şi sub alte peniţe curgerea printr-o nouă albie, ca să nu mai inunde mahalalele.” Erau anii de început ai domniei lui Carol 1, cel care avea să pună temelie statului naţional modern. Din respect pentru statura cavalerului prusac ajuns pe tronul principatelor, autorul construieşte din dentistul său Joseph Strauss un personaj pitoresc. Dacă la înştiinţarea că-l va însoţi pe bunul său prieten, Carol, într-o călătorie, credea el, spre colonii, nu ştia unde e Bucureşciul, avea să-l descopere în voluptata sa, dar şi în înfundăturile nesfârşite, care urmau să fie reparate de eroul-civilizator. Povestea dinţarului cu pisic începe într-un bordel german şi se termină la Încoronarea regelui.
Preţiozitatea stilului, scriitura frumoasă, miezoasă, plină de saft, îi dă valoare şi suplineşte lipsa firului epic. Pentru cei care se aşteaptă la tensiune, la conflict, nu vor găsi în cartea lui Filip Florian decât o melodramă cu cheie. Nu înţeleg ce căuta motanul Siegfried şi epistolarul său în şadoul cu erzaţ. Nu prea i-a ieşit autorului partea de SF din scriitura cu ghiare pe postavul scaunelor. Probabil a urmărit impresionarea iubitoarelor de feline.
Herr Strauss se obişnuieşte – în cartea lui Florian – cu partitura locului, cu jocul paralelor şi al copeicilor. Avea să creadă că în principate “s-a pierdut noima banilor, ajungând să însemne recunoştinţă, loialitate, amor, afecţiune, prietenie şi milă, câte ceva din fiecare şi câte un strop din multe altele, ca într-o salată de sentimente şi noţiuni.”
Neamţul se românizează curând. Îşi ia o nevastă de-a locului, împreună zămislind un copil. Întâlnirile sale cu regele sunt tot mai rare. dar asta nu-l împiedică să-l apere pe fostul său prieten. Autorul sugerează existenţa unui bastard regal. Atât de fin ne comunică acest mic secret, încât nu demantelează ţesătura fină a textului. Păcat că Filip Florian, din respect prea mare pentru istorie, nu a creat scene de conflict. A aşezat Bucureşciul într-un nimb diafan de împăcare şi de aşezare într-o parcimonioasă construcţie arhitecturală pe baza regulilor nemţeşti. Ne-a suprins plăcut prin savoare şi naturaleţe. Stilul e al unui pictor de freşce coborât în lumea pestriţă. “Zilele regelui” e o tihnă a spiritului. Merită savurată. Nu doar citită.
De acelaşi autor
Leave a Reply