Într-o bună dimineaţă SchrummSchrumm fu anunţat că autobuzul Societăţii de Excursii Duminicale la Nisipurile Mişcătoare îl aştepta în faţa casei”, astfel începe (kafkian) unul dintre cele mai cumplite romane ale secolului XX, Schrumm Schrum, de Fernand Combet, pentru a lua apoi o turnură dostoievskiană, şi asta fiindcă Neînţelegere e un fel de Casă a morţilor (de vii), cu deschidere spre Arhipelagul GULAG, via 1984!, se spune într-o cronică a Europei libere.
Publicat în 1966 la o casă mică – autorul e un orgolios şi respinge propunerea Gallimard-ului –, romanul stârneşte entuziasmul criticii franceze ce-i „împleteşte lauri mari cât nişte frunze de palmier” (Eric Dussert), impunându-l pe tânărul scriitor cu „fizic de cuceritor mongol”. Este începutul sfârşitului, alte 3 cărţi ale autorului marcând traiectoria intrării în anonimat, în care se şi stinge, pe 29 decembrie 2003. Noroc că aceeaşi casă Gallimard are inspiraţia să reia romanul, după patruzeci de ani de la ediţia princeps, şi astfel începe glorioasa postumitate a unui scriitor uitat de toată lumea.
A reda trama naraţiunii – ca orice parabolă, scrierea are o linie de subiect bine conturată – echivalează cu decuparea unor siluete; or, personajele sunt bine reliefate, iar linia melodică dacă nu polifonică, cel puţin contrapunctică. Nu atât logica acţiunii – o logică pe dos, după cum stă scris în Sfânta Evanghelie din Neînţelegere: „Cei ce vor vorbi despre Neînţelegere nu găsesc cuvinte pentru a o descrie. Şi aşa se cuvinte, căci ea e creată după chipul şi asemănarea (…) a ceea ce omul nu poate înţelege” –, cât urmărirea până în pânzele albe a spectacolului desfiinţării personajului, odată prins în mecanismul implacabil al fatumului, fac atmosfera cărţii irespirabilă. Altfel zis, între imaginea pictată a „unui om prins în nisipuri până la piept” din cap. 1 şi realitatea Nisipurilor Mişcătoare în care SchrummSchrumm „se scufunda, neînduplecat” din cap. final, nu e decât un singur arc voltaic – la cea mai înaltă ficţiune!
Deschide cartea.
Fernand Combet – rămas la 16 ani fără tată – se înscrie la Facultatea de Drept, după care intră, în 1956, la Facultatea de ştiinţe politice, unde face studii strălucite, abandonate şi acestea în favoarea studiului limbilor orientale. Este perioada în care se consacră scrisului, iar, pentru a supravieţui, se ocupă de rubrica gastronomică a publicaţiei À Bien vivre. Apariţia primului său roman, „SchrummSchrumm sau excursia duminicală la nisipurile Mişcătoare” (J.-J. Pauvert, 1966) are efectul unui trăsnet – importanţi critici literari ai epocii celebrează virtuţile unui roman stupefiant. De la Mathieu Galey (Arts) la Kleber Haedens (Candide) până la Luc Estang (Le Figaro literaire) sau Georges Anex (Le journal de Geneve), toţi îl situează din capul locului pe „SchrummSchrumm” „între Kafka şi Chretien de Troyes”. La solicitarea aceluiaşi editor, în 1968 scrie povestea alegorică „Factice ou les Hommes-oiseaux”, urmată de un al treilea roman, „Mort et passion de Felix C. Scribador” (J.-J. Pauvert, 1971).
În anii ce urmează, călătoreşte mult în Asia, pentru care face o adevărată pasiune. Întâlnirea cu editorul Christian Laucou îi mai smulge o carte, ultima, „Contes de l`Ambre et de l`Opium” (Editions du Fourneau, 1985). Mai scrie un poem, „Chanson”, în 1988, după care tace de tot, uitat de toată lumea. Se stinge din viaţă pe 29 decembrie 2003.
Adauga in cosul de cumparaturi.
Leave a Reply