Pe mâna femeilor
– fragment –
Capota XII
Uscăciunea
Moartea Minei m-a surprins scriind o cerere de scoatere de la întreţinere pe perioada verii. Eram în bucătărie, ştii, la măsuţa aia împletită. Nu ştiu cine dracu o acoperise cu muşamaua verzuie stropită toată cu căpşune vişine buruieni.
Dle Preşedinte,
Subsemmnatul Rotring, cu domiciliul în ap. 188, dat fiind că pe parcursul lunilor iunie-iulie-august voi fi plecat în oraşul Peterborough, din Middle England…
Toate detaliile astea le dădeam de hatârul preşedintelui de bloc, ros de curiozitate şi de un cancer la faringe. Dacă nu-i ziceam ce şi cum, nu mi-ar fi aprobat cererea neam. De ce să mă cruţe el la buzunar dacă nu-i dădeam informaţii care i-ar fi crescut prestigiul în imobil? Mai ales după 15 iulie încolo, când canceroşii, paraliticii, ciupercoşii sau pur şi simplu graşii se îngrămădeau pe banca de sub teiul care umbrea parcarea. Atunci conta informaţia! Atunci se vedea cine şi cât ştie – cine are putere! Nu mă duceam la Peterborough, normal, ci numai până în satul Căpruţa, judeţul Arad. Dar dacă aş fi mărturisit adevărul, Preşedintele ar fi putut bănui că, o dată la două săptămâni, mă întorc la domiciliu, să mai gust din civilizaţie. Aha! Siguuur! S-o crezi tu că în felul ăsta i-aş fi ţinut pe vecini cu ochii pe uşa mea şi gata cu spargerile! Ei ţin sub observaţie doar cele două intrări ale blocului. În scopul ăsta, erau angajaţi cu ora (o jumate de Bergenbier/oră) nea Ştiucă, Relu Streche, nea Cioacă şi tanti Leapşa. Nea ştiucă, totdeauna cu ochii roşii, totdeauna sfrijit, dar îmbrăcat şmechereşte, stătea de planton la intrarea din faţă. Pe el îl puteai cumpăra uşor cu 20 de lei sau cu două mere roşii. Cu el, dar la distanţă de doi metri, se găsea tanti Leapşa, un soi de mumie într-un capot din stofă cu prune. Fie iarnă fie vară, o vedeai în acelaşi capot, lipită cu aracet de zidul blocului. Bănuiesc că pe timp de iarnă îşi monta de pe dedesubt un sutien îmblănit, altminteri cum ar fi rezistat cu fofoloanca dezvelită în crivăţ? Chiloţi mă îndoiesc că purta, nu părea genul. Nu avea rost să o saluţi. A-i da bună ziua ar fi însemnat s-o deconspiri. Cine ştie ce conspiraţii la adresa blocului ţi-ar fi putut pune în cârcă! La intrarea din spate, deşi unii-i spuneau ieşire, făceau de strajă Relu Streche, un vlăjgan cu cap bleg, încă politicos, şi nea Cioacă, ţigan spondilotic, care era de fapt il capo di tutti capi, comandant de pluton cu o inteligenţă administrativă dată-n aia a mă-sii.
.
aşa
.
ziceam că unii locatari vorbeau despre ieşirea din spate, iar nu despre intrare; pentru că se bârfeşte încă pe coridoare despre cuplul ăla de la 7, alde Turban. El pleca la 7.30 spre fabrica de lapte, unde era manipulant. Lua liftul din fundul coridorului şi cobora în spate, se asigura că sunt acolo cei doi observatori, îi dădea bip Turbancăi, şi o lua către ieşirea din faţă, de-a lungul coridorului de la parter. Acolo saluta şi mergea în staţia de troleibuz, aşteptându-şi porumbiţa, care ieşea prin spate. Ea muncea la CFR, era naş. Asta o avantaja – uneori lipsea de acasă două zile la rând şi îi zăpăcea pe urmăritori. Chestia a funcţionat vreo trei ani. Tot timpul ăsta, doar el era trecut la întreţinere. Ca să mai deruteze vecinii, când lipsea nevastă-sa, îşi chema două surori în vizită. De fapt trăgeau chefuri pe muzică de Ileana Sărăroiu, să creadă lumea că e burlac zănatec, că schimbă femeile ca ciorapii. Nea Cioacă s-a prins de schemă de-abia după un an jumate. Şi asta numa’ datorită lui tanti Leapşa, care a luat binoclul furat de Relu Streche în armată şi şi-a făcut bivuac în balconul unei prietene din blocul de vizavi. De acolo a bunghit că cele două paţachine nu făceau decât să-i spele şi să-i calce cămăşile coiosului de Turban. Ce să-ţi zic! Ăla dormea cu foalele-n sus pe canapea, în timp ce alea două roboteau pe romanţele Sărăroaicei: „dacă nu te-ndeamnă dorul/ rece, mândru ţi-e amorul!” Ete na! De parcă lu’ Turbanca îi făcea mare lucru. Văzuse ea tanti Leapşa cum se chinuia biata femeie: desuuri de toate culorile, jartiere roşii, sutien dantelat, la culoare; ba şi bustieră de care să-şi agaţe portjartierul. Domle, mare chestie binoclul de infanterie! Îi zărise până şi ionelu’ lu’ Turban, care era cât ţeava de la aspiratorul ei, da’ se blegea cât ai zice peşte. Geaba se căznea madam Turban cu guriţa ei rotundă şi cărnoasă, formată după megafonul cu care anunţa sutele de minute întârziere ale trenurilor! Ionelu’ se fâstâcea, se fofila şi pleoşc! se punea cu botul pe labe să se holbeze la sitcomul ăla tâmpit, La servici.
.
Mult şi-a mai făcut inimă rea nea Cioacă pe ţeapa primită, mai ales că Turbanca nu era chiar de lepădat. Avea un fund de granit cu suspensii mamă-mamă! Când cobora treptele, bucile ei nu se hâţânau, ci valsau de-a dreptul.
.
Aşa că fac cererea cu pricina pentru a repara imaginea profesională, serios avariată a administratorului nostru, dar şi ca să mă feresc de binoclul lui tanti Leapşa. Pentru că orice bloc din jur se poate transforma într-un bivuac. După 55 de ani, orice român devine vânător de munte. Cei din mijlocul Bărăganului alcătuiesc o subspecie numită vânători de bloc, ca şi cocoşelul de bloc, găinuşa de bloc etc. Cererea mă va scăpa şi de păcatul ubicuităţii. Pentru că Relu Streche şi nea Ştiucă, plătiţi fiind în fiertură de ovăz şi malţ, după ani de uzură a pancreasului, au ajuns să se contrazică privitor la intrările şi ieşirile mele. Am fost acuzat, astfel, în şedinţa asociaţiei de locatari ţinută pe spaţiul verde din faţa alimentarei că, într-o zi de sfânta miercuri, am ieşit la ora 8 din bloc şi prin faţă şi prin dos. Nea Ştiucă şi Relu Streche se jurau pe ce au ei mai sfânt (Stella Artois) că fiecare mă zărise de la postul lui de observaţie. Or, asta e chiar strigător la cer, întrucât eu niciodată nu mă ridic din pat mai devreme de ora 10. E drept că, după fusul orar din Peterborough, atunci e exact ora 8. Dar, la naiba, atunci abia mă ridic din pat, cu boxerii cocoşaţi de erecţie şi cu o durere de şale care nu mă lasă să-mi descarc vezica la toaleta aflată la distanţă de două camere.
.
tanti Leapşa: eu tot am zis că nici aşa nu-i bine! Ezac ca la femeile cu ţâţe mari – te doare şalele dă mori. D-aia-i bine ca cocoşelul şi ţâţişoarele să fie mai bine mici decât blehăite!
.
Drept urmare, le-am bătut obrazul lu’ nea Ştiucă şi lu’ Relu Streche: să n-aibă ei parte de Stella Artois în veci, că aia se bagă numai la bodega raiului. Dacă o s-o ţină tot cu gogoşi d-astea, o să-i înfunde Scaraoţchi numai cu bere Stejar, de o să se pişe verde toată eternitatea!
.
Şi iată, moartea Minei m-a surprins scriind caraghioasa asta de cerere de scoatere de la întreţinere. Mina, iubita mea zveltă, cu profil rece, metalic, întotdeauna glăsuind în cuvinte albăstrii, niciodată nelăsând să-i umble gura aiurea. Gura Minei n-a curs o singura dată în existenţa ei. A fost o fată delicată. A trăit în mine doar pentru a pune în valoare forma mea aerodinamică, mereu inspirată, mereu arţăgoasă. Fără Mina nu mai am niciun rost, bătăliile mi se sfârşesc înainte să pot convinge pe cineva de calităţile mele de războinic. Trupul meu sidefiu zace acum mut de durere pe măsuţa asta împletită. O transpiraţie nesănătoasă picură pe blestemata de muşama verzuie stropită toată cu căpşune vişine buruieni. Mina s-a consumat până la ultimul atom ca cererea să iasă perfect – caligrafia să fie ireproşabilă, cuvintele să transmită exact dilema administrativă. Buzele mele de oţel i-au strâns cu disperare trupul împuţinat până în ultima clipă, cea fatală. Iubito, nu te mai consuma atâta! Nea Cioacă n-o să aibă încotro, va trebui să se încline în faţa literelor desenate magnific, a stilului nervos. Acum fii gata să sfârşeşti şi tu, biete Rotring! Curând, bustul tău alungit se va răci, va deveni un cadavru de plastic. Un cadavru uscat bun de dat Văranei, fetiţa isterică a vecinei. Vărana o să scoată cu tine ochii păpuşii primite săptămâna trecută, după care te va înfige în fundul hipopotamului de plastic în care-şi ascunde monedele furate din buzunarul lui tat-su. Inspiratul, fercheşul Rotring, va sfârşi în curul unui hipopotam inocent. Ca un pârţ umed!
Mina fusese sângele lui, iar acel sânge, ultimele lui picături, scriseseră cererea către nea Cioacă într-un inegalabil stil administrativ. Îi părea sincer rău pentru fundul hipopotamului, însă, se ştie, marii amanţi, despărţiţi de subiectul dragostei lor, se transformă în călăi, în asasini maniaci ori în kamikaze cu bretonul tuns scurt.
Felix Nicolau – Pe mâna femeilor (în pregătire, Cartea Românească)
De acelaşi autor
Leave a Reply