Eugen Ovidiu Chirovici are povestea în sânge. Prin Hoodoo Creek ne convinge că se apropie mai mult de stilul occidental al scrisului, decât de cel românesc. Acţiunea romanului său e simplă. Cam ca şi la Hamingway. Parcurgând naraţiunea gândul se abate spre Bătrânul şi marea. Bătrânul din Hoodo Creek nu caută să iasă din sărăcie ca Santiago. Dar este la fel de „elder” (cu sensul de înţelept). Pleacă totuşi nepregătit într-un raid aerian, împreună cu Jim, mai tânărul său camarad. Nu verifică nivelul carbuirantului şi de aici catastrofa. Se prăbuşesc în mijlocul unuia dintre cele mai întinse parcuri din SUA. Pentru ca suspansul să fie deplin, nici bateriile pentru sistemul de comunicaţii nu funcţionează. Aşa că pleacă singuri pe coclaurile muntoase. Animale, pădure virgină, viituri, dar şi un mamifer gigant. Toată bătălia bătrânului se duce cu gândul la salvarea tânărului. Faza din final e o alegorie biblică. Merită citită. Te ţine cu sufletul la gură.
Stilul scriiturii e direct, fără farastâcuri şi jargoane. Totuşi, uneori Eugen Ovidiu Chirovici se scapă la metafore: „Bătrânul ridică braţul la înălţimea şoldului şi apăsă trăgaciul. Bubuitul amorsei sparse dimineaţa, care se năştea în chinuri dincolo de creste, într-un milion de cioburi şi strivi în doar o secundă zgomotul cald şi domol al apei care clipocea la doar câţiva paşi.”
Cum e să fii animal şi să te pipăie o viitură şi apoi să-şi vadă de drumul ei?
de acelaşi autor:
O adevarata capodopera. Nu cred ca am citit un roman mai bun scris de un autor de la noi.
Hm..Bunicel..Scrisa intr-un stil destul de americanesc..Dar si doua minusuri..Dialogul batranului cu sine insusi e prea lung..La final..nu au intalnit fiara