De Octav Popa
Oscar şi Tanti Roz e o carte care, în ciuda substratului dramatic, lasă în urmă un plăcut sentiment de întelegere a tot ceea ce descoperă Oscar. Nu se vrea a fi o lecţie de viaţă, cartea doar te poarta prin viaţă. Oscar este un băieţel de 10 ani, bolnav de leucemie, căruia nimeni nu are curajul să îi spună că mai are foarte puţin de trăit.Toţi au în preajma lui o privire gravă, iar el nu suportă să fie privit de medicul său ca pe un eşec în ale medicinei. De părinţi e vizitat numai duminica. Printre toate infirmierele îmbracate în roz, una singura e Tanti Roz, cea care îl învaţă lucruri înţelepte, precum aceea că „dacă-mi pierd timpul cu ce cred toţi tâmpiţii, când să mai găsesc vreme să aflu ce gândesc oamenii deştepţi?„. Ajunsă acum la o vârsta cu 13 cifre, spune poveşti din vremurile în care numele ei era Teroarea din Languedoc, şi se confruntă în ring cu adversare aprige precum Sarah Treosc Pleosc sau Surorile Ţâşnitoare.
Datorită simplităţii şi sincerităţii ei, Oscar îi urmează cu încredere sfaturile: îşi trăieşte ultimele 12 zile din viaţă ca şi cum fiecare zi ar avea 10 ani, în acelaşi timp scriindu-i mici scrisori lui Dumnezeu, în care micuţul încă nu crede.
Dumnezeu devine astfel un bătrânel care nu o duce (nici el) prea bine cu sănătatea, şi pe care Oscar nu ezita să îl certe – „azi nu te iubesc” ori sa il alinte-„te pup, Oscar„. Tot Lui îi cere ajutorul atunci când are probleme la „adolescenţă” sau cand vrea să se căsătorească cu Peggy Blue, a cărei piele miroase a alune şi pe care o apără de fantome. Chiar şi când Oscar ajunge un „batrânel” bolnav de cancer, a cărui „soţie” se află pe masa de operaţie, Tanti Roz îl învaţă să nu îşi piardă credinţa, întrucât „suferinţa fizică o înduri, pe cea morală ţi-o alegi„. Necunoscutul nu ar trebui să-ţi provoace frică, ci numai curiozitate, iar acele mici ajutoare primite de sus Oscar e dispus să le împarta şi cu ceilalţi.
În ciuda medicilor conformişti şi a lumii îndoctrinate din spital, Oscar găseşte oameni pentru care merită să trăieşti, cu care îşi împarte bucuriile şi alături de care învaţă cam ce înseamnă viaţa asta, care nu e un dar aşa cum se spune, ci numai un împrumut. Ajuns la „120 de ani”, naraţiunea se opreşte brusc, cu siguranţa că „doar întrebările neinteresante pot căpăta un răspuns definitiv„. El a înţeles că cea mai des întâlnită greşeală a oamenilor este aceea că se comportă precum acei nemuritori, dar că viaţa poate fi trăită cu adevărat în oricare moment.
De acelaşi autor
Adauga in cosul de cumparaturi.
Leave a Reply