Matei Mircioane a consacrat Reşiţei şi Eisenwerk-ului, adică “fabricii de fier”, combinatului siderurgic, un roman conceput pe tiparul eroicomic, intitulat Epopeea lui Ghimeş, scrie recent Daniel Vighi pe facebook. ” Venit de la sat, tânărul Ghimeş aspiră să devină reşiţean adevărat, cu contract împănat de semnături şi de ştampile. Duhul lui Eftimie Murgu pluteşte deasupra zonei, dar fiecare înţelege din personalitatea lui ceea ce vrea şi îşi recită propriul discurs. Moşul de la Ţerova aşteaptă ca marele bărbat să fie eliberat din închisoarea de la Pesta şi să dea comandă bănăţenilor pentru a purcede la refacerea Dacoromaniei. Pentru caraşoveanul Vlasici, adept al revoluţiei mondiale, Murgu ar putea fi unul dintre promotorii acesteia. Ţărovanul obiectează: “Cine se luptă pentru toate nemurile n-are grijă de neamul lui”; românul nu se va înţelege nicicând cu ungurul, nici turcul cu neamţul, nici mâţa cu câinele. Din tată român şi din mamă unguroaică, Ghimeş socoteşte că “eu trebuie să împac câinele cu pisica… măcar cu forţa!” Dar autorul se pricepe să demonteze solemnitatea unor asemenea dezbateri. Atunci când Vlasici îi mobilizează pe oamenii din uzină ţinând un discurs cu “lucruri scoase din cărţi”, starea de revoltă se dezumflă în ultima clipă, deoarece cineva pufneşte în râs: “Dacă boul ăla nu râdea, acum la Reşiţa aveam revoluţie!” Mai mult, tentativa de a trimite o delegaţie reşiţeană la adunarea de la Lugoj, avându-i ca străjeri pe bravii Ghimeş şi Ienchidu, se cufundă fără pic de glorie într-o tramă ce aminteşte de tipicul snoavelor rostite în serile de clacă. Conducerea fabricii se arătase generoasă, dând bani pentru trăsură şi pentru hotel şi chiar 10% bacşiş. Ceasul rău face ca atelajul să poposească sub Cula Arenişului, pentru ca onorata delegaţie să se uşureze. Acolo, la poala pădurii, cei doi preoţi au fost prădaţi şi bătuţi de lotri; îşi aduceau aminte că au văzut unul – o lumină galbenă, altul – una verde atunci când au fost izbiţi în cap, ceea ce denotă că, din motive de credinţă, s-a produs această departajare. Până la urmă, cu toţii au fost nevoiţi să se întoarcă la Reşiţa. Din această tevatură, Ghimeş şi Ienchidu s-au ales cu nişte bani pierduţi şi au încercat să protesteze, dar s-au potolit când au căpătat un bilet scris şi cu litere chirilice, şi cu litere latine: “Daţi în noi?/ Daţi în voi!/ Daţi în viaţa de apoi!” Text ce prefigurează o lozincă-avertisment ce va prinde contur peste 100 de ani: “Dai în mine?/ Dai în tine!/ Dai în fabrici şi uzine,/ În combine şi tractoare,/ Dai în clasa muncitoare!” „Orizont”, nr. 12/2007, 1/2008
prin anii ’90, romanul Epopeea lui Ghimeş al reşiţeanului Matei Mircioane. Prozatorul mi-a dăruit un exemplar cu prilejul unei ediţii a Zilelor Reflex, însă acesta s-a rătăcit prin vasta mea bibliotecă. Îl citisem la vremea respectivă cu încântare. Mi se pare că Daniel Vighi a apucat să scrie ceva despre volum. I-am propus atunci autorului să-şi republice romanul. Nu ştiu ce s-a mai întâmplat.
Rândurile acestea le scriu având în faţă o dactilogramă pe care mi-a lăsat-o cândva poetul Iacob Roman. Desigur, ca editor, mă mustră cugetul că n-am parcurs-o la momentul oportun.
Scrisă în registru eroicomic, Epopeea lui Ghimeş ne trimite din start la străvechiul poem sumerian, scria cândva Viorel Marineasa, „dar nu se sfieşte să calchieze inteligent pasaje din scrierile homerice, din Biblie, să pună la bătaie expresivitatea documentelor de epocă, să stoarcă seva unor semnificaţii în răspăr din basme şi din balade. Mi-amintesc că, pe vremuri, într-un reportaj despre Reşiţa, Adrian Păunescu vorbea, superficial, în necunoştinţă de cauză, despre lipsa de umor a bănăţenilor în comparaţie cu oltenii. S-o fi gândit şi la asta Matei Mircioane atunci când a mitologizat cu vervă şi cu haz începuturile “cetăţii de foc”, ale Eisenwerk-ului imperial, dar, poate, şi la acel fals ordinar comis de Mihail Davidoglu în binecunoscuta piesă proletcultistă.”
Leave a Reply