După succesul pe care l-a înregistrat în rândul iubitorilor de ficţiune cu ediţia în limba română a celui mai recent roman al lui Umberto Eco – Cimitirul din Praga –, Editura Polirom le propune cititorilor o noua traducere din opera reputatului scriitor si semiotician italian, unul dintre cei mai importanti ginditori contemporani. Este vorba despre volumul Cum ne construim duşmanul, aparut de curând, în traducerea Ştefaniei Mincu, în cadrul colectiei „Plural” – o lucrare de interes pentru iubitorii de eseistică.
Problema duşmanului colectiv a devenit un subiect predilect al lui Umberto Eco şi face obiectul primeia dintre scrierile reunite în acest volum. Angajate sau pline de umor, celelalte texte ne oferă subtile analize pe teme ca absolutul, astronomiile imaginare, tezaurele catedralelor, insulele pierdute, destinul literar al lui James Joyce în epoca fascistă sau chiar WikiLeaks.
Umberto Eco – Reflectii despre WikiLeaks (fragment publicat cu acordul editurii Polirom)
Odata, pe vremea lui Orwell, se putea concepe Puterea ca un Big Brother, un Frate Mare care monitorizează orice gest al fiecăruia dintre supuşii săi, mai ales atunci când nimeni nu-şi dă seama. Marele Frate televizual este o biată caricatură, pentru că acolo toţi pot monitoriza ce se întâmplă cu un mic grup de exhibiţionişti care se adună tocmai pentru a fi văzuţi – prin urmare, afacerea are o relevanţă pur teatrală sau psihiatrică. Dar ceea ce pe timpul lui Orwell era încă profeţie astăzi s-a adeverit pe deplin, deoarece Puterea poate controla orice mişcare a supuşilor cu ajutorul telefonului mobil al acestora, orice tranzacţie încheiată, orice hotel vizitat, orice autostradă parcursă cu ajutorul cărţilor de credit, orice vizită într-un supermarket cu ajutorul televiziunilor cu circuit închis – şi aşa mai departe –, şi, astfel, cetăţeanul a devenit victimă totală a ochiului unui Frate Foarte Mare.
Cel puţin, aţa gândeam noi până mai ieri. Dar acum se demonstrează că nici măcar tainitele secretelor Puterii nu pot scăpa unui hacker, deci raportul de monitorizare încetează să mai fie unidirecţional ţi devine circular. Puterea îl controlează pe fiecare cetăţean, dar fiecare cetăţean sau, oricum, hackerul ales drept răzbunător al cetăţeanului poate cunoaşte toate secretele Puterii.
Şi chiar dacă marea masă a cetăţenilor n-ar fi capabilă să examineze şi să evalueze cantitatea de material pe care hackerul o captează şi o răspândeşte, iată cum se consumă un nou rol al presei (şi deja ea îl întruchipează în zilele acestea), care, în loc să înregistreze ştirile relevante – şi care anume ar fi ştirile cu adevarat relevante decideau altădata guvernele, declarând un război, devalorizând o monedă, semnând o alianţă –, acum decide autonom care dintre ştiri ar trebui să devină relevante şi care ar putea fi trecute sub tăcere, până la a hotări de comun acord (cum s-a întâmplat) cu puterea politică ce secrete»dezvăluite să facă publice şi pe care să le treacă sub tăcere.
(Lăsăm la o parte faptul – dat fiind ca toate rapoartele secrete ce alimentează urile şi prieteniile unui guvern provin din articole publicate sau din confidenţe ale unor jurnalişti către vreun ataşat de ambasadă – că presa capătă acum şi o altă funcţie: odată spiona lumea ambasadelor străine pentru a cunoaşte intrigile lor oculte, acum ambasadele spionează presa, ca să-i cunoasca manifestările vădite. Dar să nu pierdem firul.)
Cum se va putea menţine de mâine incolo o Putere care nu mai are posibilitatea să-şi păstreze secretele? E foarte adevărat că, după cum ne spunea Simmel, orice secret adevărat e un secret gol (deoarece un secret gol nu va putea fi niciodată dezvăluit) şi a poseda un secret gol reprezintă maximum de putere; e foarte adevărat că a şti totul despre caracterul lui Berlusconi sau al doamnei Merkel este efectiv un secret gol ca secret, pentru că e materie de domeniu public; dar a dezvălui, aşa cum a facut WikiLeaks, că secretele lui Hillary Clinton erau secrete goale înseamnă a-i lua Puterii orice putere.
Este evident că în viitor Statele nu vor mai putea încredinţa Internetului nicio informaţie rezervată – ar fi ca şi cum ar publica-o pe un manifest afişat la colţul străzii. Dar e la fel de evident că, odată cu tehnologiile actuale de interceptare, e zadarnic să speri că poţi întreţine relaţii rezervate la telefon. Nimic mai uşor, de altfel, decât să descoperi dacă şi când anume un şef de stat s-a deplasat cu avionul ca să intre în contact cu un coleg, ca să nu mai spunem de târgul acela popular pentru contestaţii care a devenit acum G8. Dar atunci cum vor putea să se întreţină în viitor raporturi private şi rezervate ? Cum să reacţionăm la triumful incontrolabil al Transparenţei Totale?
Umberto Eco s-a născut la Alessandria (Piemonte) la 16 ianuarie 1932. Şi-a făcut studiile universitare la Torino, luindu-şi licenţa în estetică. Din 1971 este profesor de semiotică la Universitatea din Bologna.
Conduce revista „VS. Quaderni di studi semiotici”. În anii ’60 a fost unul dintre reprezentanţii de frunte ai avangardei culturale italiene, numărându-se printre fondatorii revistelor Marcatre si Quindici. Din 1959 este consilier editorial al celebrei edituri Bompiani. A primit nenumărate premii şi distincţii culturale, inclusiv Legiunea de Onoare (1993). A predat la cele mai faimoase universităţi din lume, fiind Doctor Honoris Causa a peste 50 dintre ele. A scris romane Numele trandafirului (1980), Premiul Strega, 1981, şi Premiul pentru Cea mai bună carte a anului; Pendulul lui Foucault, 1988, Premiul Bancarella; Insula din ziua de ieri, 1994; Baudolino, 2002), studii de semiotică, de estetică şi teorie literară („Opera deschisî”, 1962; „Apocaliptici şi integrati”, 1964; „Poeticile lui Joyce,” 1966; „Structura absentă”, 1968; „Formele conţinutului”, 1971;
„Tratat de semiotică generală”, 1975; „Cum se scrie o teza de licenţă”, 1977; „Lector în fabula”, 1979; „Semiotica şi filosofia limbajului”, 1984; „Limitele interpretării”, 1990; „Şase plimbări prin pădurea narativa”, 1994; „Interpretare şi suprainterpretare”, 1975; Despre literatură, 2002), eseuri (Kant şi ornitorincul, 1997), articole (reunite în volumele Jurnal minim, 1963; Al doilea jurnal minim, 1990; Secretul Minervei, 2001).
Leave a Reply