De Marius Ghilezan
Prin Maxilarul inferior, Doina Uricariu introduce „obiectivitatea memoriei” în publicistica actuală, dacă este permisă antonimia termenilor. Un titlu dur, o călătorie printre destine, epoci, suveranităţi, cu un interlocutor regal, Ana de România, care-i facilitează construcţia unui Almanah Gotta, al familiilor domnitoare europene, ca un scenariu de film.
Singul personaj care lipseşte este autorul. Doina Uricariu, cu o nobleţe şi o detaşare deloc stânjenitoare, evocă „aristocraţia de sânge care se completează cu aristocraţia de spirit” pentru că acestra sunt singurele care corespund valorilor familiei sale. Din „abatorul pădurilor, cu hectare de cioturi” a scos măreţia unei lumi mult prea înalte nevredniciei noastre cotidiene. Maxilarul inferior putea fi intitulat muşcătura istoriei. Este o carte cu dichis, cu tăieturi fine şi povestiri ca la gura sobei despre Prinţi şi Prinţese, arborele genealogic al familiei Bourbon-Parma fiind doar un pretext pentru a ne provoca gândurile.Ce familie domnitoare puteam avea….
Maxilarul inferior porneşte de la Oarba de Mureş, locul unde tatăl ei a fost mutilat în timpul celui de-al doilea război mondial, şi se termină după o călătorie de peste 600 de pagini printr-o adevărată poveste cu fantome, în cel mai britanic stil.
Doina Uricariu, precum un miniaturist de condiţie, a adunat nu numai imagini, ci şi stări într-un mozaic de cuvinte. „Întotdeauna putem măsura răgazul de pace şi linişte lăuntrică după locul pe care îl ocupă contemplarea şi descrierea în ceea ce am trăit într-un spaţiu anume”. În dialogurile sale de maraton cu Regina Ana nu face schimburi de cărţi poştale, nu fotografiază precum un turist japonez tablouri, dă suflet acţiunilor istorice, convinsă că naturaleţea, bunul-simţ şi măsura înnobilează cititorul căutător de adevăr.
Autoarea ţine morţis şă meargă pe urmele regilor, a izbânzilor lor istorice, dar şi a disperărilor cu profundă afectivitate, convinsă că participă activ la reconstrucţia condiţiei umane. Respectul său faţă de familie, de valori şi puritatea altruismului, fie că evocă viaţa unui rege pe tron sau rege în exil, fac diferenţa într-o lume mult prea subiectivă.
Doina Uricariu nu poate spune precum majoritatea românilor „viaţa mea eu un roman”, pentru că a trăit prea mult printre dragele sale cărţi, atunci când grijile părinteşti nu o copleşeau.
Într-o vreme în care toată lumea vorbeşte despre realităţi agasante cu băi de plante şi copii crescuti cu baby-sitter, Doina Uricariu povesteşte despre palma ei de pământ în care şi-a făcut de mică o grădină, despre disperarea că este nevoită să mănânce porumbei şi multe alte întâmplări care nu fac rating.
Interlocutorul ei, distinsa regină nedescoperită de către români are o naturaleţe şi un farmec molipsitor. Odată ce fiica ei s-a aruncat cu tot cu undiţă într-o sesiune de pescuit la malul apei din apropierea vilei Serena din Versoix, Regina Ana a procedat la fel. La ieşire, nu a acţionat precum mamele isterice de la noi, a lăsat-o pe micuţă să remarce că mama ei este udă.
Câţi dintre români ştiu că regina Ana picta oameni cu feţele întoarse, că a iubit România mai mult decât alţi români, fără să o vadă vreodată în realitate, că şi-a educat cei cinci copiii într-o manieră regală, deşi trebuia să muncească, alături de soţul ei, pentru a supravieţui? Câţi cunosc interveniile făcute pe timpul lui Ceauşescu pe lângă verişoara sa, regina Danemarcei, pentru a le oferi dreptul la asil politic?
Ana de Bourbon-Parma provine direct din ramura victoriană a dinastiei britanice, se înrudeşte cu Regina Sofia a Spaniei, cu familiile domnitoare scandinave, este rudă de sânge cu ţaraveicii ucişi de bolşevici, cu Regele exilat al Greciei, cu urmaşul lui Baudouin, peste regatul Belgiei, fiind verişoară cu Marea Ducesă de Luxemburg.
Şi cât de simplu se poartă şi cât de naturală poate fi…
Leave a Reply