De Marius Ghilezan
Cu fiecare nou roman, Doina Rusti devine tot mai convingătoare. Ce fac băieţii lui Cristi Mungiu în cinematografia românească, execută ea singură în literatură. Subiectele ard, personaje se inspiră din decreptitudinea vremurilor, banalul face casting dantesc, naratoarea parcă ar vrea să-şi facă un altfel de Muzeu Tussauds, doar cu personaje banale. În „Mămică la două albăstrele,” obişnuitul său relanty de început devine rapid viteză de croazieră pentru a fi în final poligon de încercare pentru nervii tari. Fireşte, şi în această carte, copilul se vrea personaj principal. Poate dacă nu aş fi cunoscut autoarea nu-mi păsa ce se va întâmpla în căminul lui None şi a lui Flori şi cum de a apărut Li Zeta, ca amantă. Până aici, banal, doar rafinament stilistic. Carina e o fată adoptată şi de aici tot compleul frustrărilor părinteşti care fac voi peste voia firii unui ţânc. Dar ce m-a convins să continui e acea Mămică epistolară. O anonimă care din străfundul netului îi scrie aproape zilnic primului ministru. Îndrăzneşte chiar să-i dea sfaturi: „decât să te duci la Putna, mai bine mergeai la Lady Gaga.” Prin cabotinismul său frust, dar ordinar, Mămica la două albăstrele e Tanţa din popor. Eu cred că în plină epocă Elodia, autoarea a vrut să-şi bată joc, un pic, de lumea în care domină Elodia și „fața de gușter a domnului Dan“ (Dan Diaconescu).
Personajele sunt puse în contrast. Dacă None e un bărbat banal de televiziune care se îndrăgosteşte de Li Zeta, o vedetă a vremurilor, şi-şi pune căminul în stare de dezechilibru, FLORI, mama, e de-a dreptul ştearsă. Carina, copilul, are ceva diavolesc.
Când începeam să citesc o carte sau să urmăresc un film, de mic, eram obişnuit să o întreb pe Mama cu cine ţine. Eu dintre toate, dacă mai eram la mintea copilăriei, aş fi ţinut cu Jegu Mondial, amanta tatălui lui None. Poate că, mic fiind, nu aş fi gândit ca None la maturitate: „Orice amantă e o zdreanţă, un closet murdar, o flegmă care insultă smalţul unui Audi, o muscă strivită pe geamul sufrageriei, un papuc de plastic, ajuns din greşeală pe rafturile unei biblioteci.”
Dar au şi amantele mândria lor. Nu se încadrează într-un tipar, era să zic trptic.
Cartea se încheie funebru, dar nu voi fi eu cioclul care să ducă personajele la groapă. Carinei i se va mai scurge din rimelul de alint.
Adauga in cosul de cumparaturi.
Leave a Reply