De Marius Ghilezan
Pentru că există un timp al dărâmării şi unul al zidirii, una dintre cele mai memorabile personalităţi ale neamului românesc, pe care am cunoscut-o în primăvara anului 1990 la sediul din Magheru al PNL, o femeie dârză, calculată, distinsă, cu marketingul politic în sânge, o regalistă convinsă, icoană a demnităţii neamului românesc este acum personaj de carte, după cinci ani de la plecarea la cer. Era devastator, dar şi pilduitor, să o asculţi povestind, cu tristeţe dârză, despre martirizarea ilustrei ei familii, care a contribuit la istoria modernă a României şi de viziunile sale privind revenirea ţării noastre în rândul statelor civilizate europene. În Partidul făurit de Ion I.C. Brătianu i s.-au oferit doar funcţii decorative. „Mă ţin ăştia pe post de ficus la intrare,” ţin minte că mi-a spus odată.
Dacă străbunicul ei a venit la braţ cu Principele Carol de Singmaringen, devenit ulterior Rege al Românilor, ca un arc peste timp, ea s-a întors la braţ cu Principesa Margareta, în ianuarie 1990. Graţie tenacităţii şi talentului publicistic al colegei noastre Doina Doru, „Incredibila poveste a Ioanei Brătianu” a apărut în librării. În vremuri de restrişte şi de deznădejde, românul poate găsi un model. O pildă de patriotism luminat. În sediile pline cu portrete ale lui Ion I.C. Brătianu şi Ion C. Brătianu, unde mulţi nu fac diferenţa dintre cei doi, n-ar trebui să lipsească această carte.
Incredibila moarte a Doinei Doru
Ultima oară am întâlnit-o la sediul din “Aviatorilor” al PNL. Era prima campanie de referendum pentru suspendarea preşedintelui Traian Băsescu. Lucram cu staff-ul tehnic. La un moment dat, unul dintre tineri, m-a invitat să vin rapid la şedinţă. M-a apostrofat. „Ce tot pierzi vremea cu baba aia!” Din respect pentru memoria Ioanei, nu-i voi destăinui numele, celui care astăzi e mare lider PNL. Nu ştia că respectabila doamnă e însăşi istoria partidului din care făcea parte. Trăim vremuri de vipie şi de disperare.
Povestea vieţii Ioanei Brătianu e demnă de scenariu de film. Fiică a celebrului istoric şi om politic Gheorghe Brătianu, ucis în aprilie 1953 la Sighet, şi a principesei Elena Sturdza, era să se nască, în vara anului 1929, împreună cu Ion, fratele geamăn, pe tractor. ”Cum vine asta să te naşti pe tractor? Mama ei era prinţesă, crescuse în Franţa, într-un castel; ce căuta pe tractor în România? Râde. Când nu era pe tractor, era pe combină, în sfârşit, era pe câmp toată ziua, de dimineaţă până seara. Când venea de la câmp, venea neagră. Apoi trimitea copiii să numere sacii, să supravegheze ce se întâmplă.”
De la mama ei, moşier pe domeniile de la Răteşti, Argeş, a învăţat că “nu-ţi cade coroana dacă pui mâna şi munceşti.” Aşa erau nobilii de altădată. Ţin minte că şi străbunica mea, tot Elena, moşier bănăţean, din Jebel, Timiş, povestea că veneau ţăranii de dimineaţă la ea să le dea răchie. Şi le spunea că le dă şi frühstück-ul dacă întorc fânul şi dau de mâncare la animale. Tatăl, fin povestitor şi emerit dascăl, i-a cuibărit în minte lecţia demnităţii şi a patriotismului luminat.
Despre bunicii ei a aflat ca şi noi mai mult din cărţi, pentru că la vârsta de 14 ani a trebuit să părăsească ţara, împreună cu Ion, Maria şi Hanna, doica lor austriacă. Era elevă la Pitar Moş, şcoala ţinută de călugăriţe, unde se săturase de atâtea icre negre, vă daţi seama, ce şcoală aveau românii?
În iarna anului 1944 au ajuns la Fribourg în Elveţia. Au fost daţi la şcoala de bune maniere, unde să înveţe purtările galante. La protestul adolescenţilor, Hanna i-a dat la şcoli de pregătire în domenii mai precise. Aşa s-a împrietenit cu matematica. Nu-i plăcea să scrie. Nu ştia că în ţară vremurile se înăspriseră. Tatăl ei vânduse palatul din Iaşi. Încă le mai trimitea bani. În 1948 află tragedia familiei: tatăl arestat, moşiile confiscate. Nu mai aveau din ce trăi. Rudele din străinătate nu erau interesate de tinerii pribegi. Hanna dădea meditaţii numai să mai facă rost de bani. Când nu a mai putut să-i ţină, au dat ei mediataţii. Aşa s-au despărţit, doar Ion mai năzdrăvan, dar şi mai leneş a rămas cu doica lui. Vieţile lor s-au despărţit cum se întâmplă îndeobşte. Ioana era disperată de socialismul din rândul tinerilor studioşi de vârsta ei. Nimeni nu mai vorbea despre ţara sa, supusă unui crâncen măcel ideologic al regimului de ocupaţie. Într-unul din anii de dezmorţire este anunţată că poate să vină în ţară să îngrope rămăşiţele pământeşti ale tatălui. În graba ceremoniilor comuniste, prezentă la Florica, doar cu sora ei Maria, nu a făcut scandal că li s-au arătat alte oseminte. Tatăl ei suferise de un accident şi a avut o placă la cap, ceea ce nu exista la scheletul prezentat. Nu a crezut niciodată în varianta sinuciderii sale, pentru că Gh. Brătianu obişnuia să le spună copiilor că există doar două cazuri în care omul îşi ia viaţa: dacă eşti comandat pe un vas în naufragiu sau eşti încercuit de inamic şi nu vrei să te laşi prins prizonier. În carte mărturiseşte că ea a crezut mai mereu în varianta preoţilor greco-catolici: a fost ucis în bătaie. Trupul său neînsufleţit zace în Cimitirul săracilor de la Sighet. Nu a avut niciodată vreun gând al răzbunării.
Prin mărturiile consemnate de Doina Doru, Ioana Brătianu apare cu figura suferinţei dârze, a unei personalităţi vulcanice, dar manierate, cu o fire încăpăţânată, demnă, înzestrată cu principii, fără prejudecăţi şi cu un dor nespus de ţară. Deşi noua putere fesenistă i-a oferit sinecuri politice după 1989, nu a pactizat cu cei pe care-i considera urmaşii călăilor de altă dată a familiei sale. “Eu am pierdut totul când aveam 14 ani. Şi am decis ca în viaţa mea să nu mă mai ataşez de lucruri şi de locuri.” A fost chiriaş în propria ei casă de lângă Grădina Icoanei. De aceea probabil a fost percepută ca o străină de cei care, măcar din politeţe, trebuiau să-i ocorde mai multă înţelegere. A plecat din lumea asta discret. Oare unde o fi micuţul ei Picasso, automobilul care o ducea peste tot?
Descendentă din Brătieni, Mavrocordaţi, Sturzeşti şi alţi ziditori de neam şi de ţară, rudă cu Regele Spaniei, a fost o figură legendară, vie, încrezătoare, demnă, care s-a încăpăţânat “să nu moară, să nu se retragă în cărţile de istorie şi în fotografii de pe pereţi,” aşa cum îi mărturisea Doinei Doru, în lungile ore de destăinuiri.
Iată că destinul ei este cuprins într-o carte de învăţătură şi de luare aminte. Au existat printre noi şi oameni asemeni ei. Au dăruit pentru a se izbăvi. A biruit sau nu, rămâne la judecata istoriei.
Mulţumim Doinei pentru Incredibila poveste…
Adauga in cosul de cumparaturi.
Leave a Reply