– Interviu cu Diet Sayler, artistul timişore
Interviu cu Diet Sayler, artistul timişorean care a reuşit în occident
Diet Sayler, unul dintre cei mai reprezentativi artişti constructivişti ai Europei, născut la Timişoara în 1939, expune la 418 Contemporary Art Gallery din Bucureşti, strada Intrarea Armaşului nr 12.
Elev al lui Julius Podlipny, artistului român i-a fost achiziţionată o lucrare încă de pe timpul comunismului de către MoMA – Museum of Modern Art din New York. Operele sale pot fi admirate astăzi în marile muzee ale lumii, de la Albertina în Viena, Museum and Art Gallery din Birmingham, Musee de Grenoble, Neue Galerie Kassel, Museo de Arte Moderna din Rio de Janeiro, Mie Prefektural Museum in Mie-Ken, Japonia până la Neues Museum din Nürnberg – vezi portalul international de artă artfacts.net .
Diet – Sayler s-a născut în 1939 la Timişoara. La începutul anilor ’60 lucrările sale, considerate „occidentale” și „decadente”, nu au putut fi expuse în expozițiile organizate în România. Abia în 1968, o dată cu Primăvara de la Praga, la Galeria Kalinderu din București a avut loc expoziția „5 tineri artiști” – Bertalan, Cotosman, Flondor, Molnar și Sayler –, care a prezentat pentru prima dată în România arta constructivistă și abstractă. Expoziția a fost un eveniment important în cariera lui Sayler, care s-a transferat la București și a reușit să expună în străinătate, fără a primi și dreptul de a călători peste hotare. În 1971 climatul politic s-a schimbat din nou, primăvara reformelor de la București a luat sfârșit și, ca urmare, lucrările lui Sayler nu au mai putut fi expuse in țară. Artistul a dat unele interviuri în presa străină, ceea ce l-a izolat complet în România.[/author_info] [/author]
Diet Sayler ne-a acordat un interviu.
– Aţi absolvit Politehnica din Timişoara. Cum aţi reuşit din inginer constructor să vă deveniţi artist?
– Este un drum lung. În 1956, la 16 ani, am intrat în atelierul lui, care avea un fel de scoala privată, fapt absolut neobişnuit în comunism. Acolo i-am întâlnit pe Roman Cotoşman şi Paul Neagu. Mai târziu pe Ciprian Radovan şi pe Ion Manta.
– Cum şcoală privată pe timpul comunismului?
– Fiind comunist încă din ilegalitate ( a luptat pe baricade în revoluţia lui Béla Kun din 1918 în Budapesta), lui Podlipny i s-a permis asa ceva. O mare excepţie.
Öl auf Papier Museum of Modern Art New York
– Revenind la Politehnică…
– Ca absolvent al Liceului Loga la 16 ani, am terminat Facultatea de Construcţii la 21 de ani. Au urmat nouă ani de inginerie în proiectare. În acelaşi timp “m-a chinuit” pasiunea pentru pictură.
– De ce ziceţi “m-a chinuit”?
– De mic voiam să fac pictura, dar părinţii mei vroiau să fac o „facultate serioasă”.
– Dar poate că învăţăturile tehnice v-au ajutat totuşi, fiind unul dintre maeştrii artei constructive.
– La Facultatea de construcţii l-am avut ca profesor de arhitectură pe Victor Vlad, care a proiectat printre altele Biserica ortodoxă din Iosefin.
– Da, una dintre puţinele biserici bizantine din Timişoara.
– Avea o mare admiraţie pentru de Bruneleschi, Bramante şi mai ales pentru Andrea Palladio. De la el am primit învăţături şi am dezvoltat mai apoi pasiunea pentru măsură, proporţii şi rapoarte numerice.
– Aţi avut acasă un atelier?
– Lucram acasă. Locuiam la părinţii. Pe Văcărescu, vis-à-vis de Cinema Arta.
– Când aţi reuşit să ieşiţi în lume prima oară ca artist?
– Prima expoziţie mai importantă, la care am fost şi eu invitat alături de Bertalan, Cotoşman, Flondor şi Molnar, a fost la Bucureşti, la Sala Kalinderu, în 1968.
– Când v-aţi creat propriul stil?
– Dintotdeauna am avut o înclinaţie spre simplitate, claritate, spre esenţial. În sfârşit geometria. O evoluţie lungă şi continuă.
– Aţi fost prezentaţi la acea vreme, în 1968, ca artişti constructivişti. Ce însemna asta?
– Era vorba de costructivism, de cinetism, de artă concretă. Constructivismul s-a dezvoltat, împreună cu suprematismul şi productivismul rus în jurul Revoluţiei din 1917. Ideea centrală era de a construi o artă nouă, într-o societate nouă, bazată pe ştiinţă, tehnologie, progres social. Cu mare optimism şi speranţă în viitor.
– Cât a durat acesta mişcare în Uniunea Sovietică?
– Până la venirea lui Stalin la putere. Stalin nu avea nevoie de artişti şi de intelectuali, ci de propagandişti supuşi partidului şi puterii. Asta a marcat începuturile realismului socialist.
– Şi cum de v-au acceptat cei din Bucureşti, care erau tot comunişti?
– În 1968 se înregistra o anumită deschidere, o liberalizare odată cu „Primăvara de la Praga.” Ceauşescu încerca să fie mai liberal, mai democrat. Plutea o anumită speranţă în aer. Astfel că noi, cinci tineri artişti din Timişoara am fost invitaţi să expunem la Bucureşti. Noi reprezentam atunci o artă nouă, o atitudine nouă, neconformistă. Arta oficiala română a acelui timp a fost realismul socialist, impus de putere. Puţine excepţii au fost tolerate.
– Dar, totuşi, de ce v-au preferat pe dumneavoastră, în acel moment, “realiştilor socialisti”?
– Abia mai târziu am înţeles contextul acelei libertăţi neaşteptate. În perioada 14-18 mai 1968, Charles de Gaulles avea să facă o vizită de stat la Bucureşti. Noi am deschis expoziţia pe 7 mai 1968, deci în preajma sosirii Generalului.
– A fost marele General la expoziţie?
– Oh, nu, nici vorbă.
– Pe atunci Ministrul culturii al Franţei era André Malraux.
– Da, a venit si el. Poate că unii din delegaţia franceză ne-au văzut expoziţia, dar noi nu ştim. Nu cred.
– Ceauşescu mima deschiderea democratică.
– Da, el urmărea să-şi construiască o platformă internaţională. A fost primul mare “spectacol diplomatic” al lui Ceauşescu pe plan internaţional, după care au ur
mat multe altele. Pentru noi a fost un început.
– Ce a urmat după aceea?
– Expoziţia de la Kalinderu a fost o bombă. A avut un impact foarte mare în arta românască. Am venit ca necunoscuţi la Bucureşti şi în scurt timp toate ziarele scriau despre cei „5 tineri artişti din Timişoara”. Au apărut zeci de articole în presa timpului. Era prima expoziţie după lunga perioadă a realismului socialist.
– Nu i-a speriat pe politruci?
– Voiau să ne dea un pic de libertate, dar nu prea multă.
– Ce s-a întâmplat după acea?
– Am lăsat definitiv ingineria şi m-am mutat la Bucureşti. Am fost cel mai norocos dintre cei cinci timişoreni. După evenimentul de la Kalinderu, Museum of Modern Art din New York mi-a achiziţionat o prima lucrare, ceea ce a stârnit un val de interes pentru.
– Nu le-a convenit autorităţilor?
– Sigur că nu, dar pe de altă parte da. Am să vă explic.
– Se pare că aţi fost primul artist român care a intrat in colectia MoMA după Brâncuşi.
– Nu ştiu. Cert este că după scurtă vreme am primit nişte bani de la „duşmanul de clasă”.
– Şi ce a făcut Statul?
– Mi-a luat dolarii şi mi-a dat lei. De aceea cred că autorităţile au fost pe de-o parte mulţumite.
– Cred că a fost o mare bucurie să vindeţi o lucrare unuia dintre cele mai mari muzee de artă modernă din lume.
– Da, desigur.
– Au început să vi se deschidă o serie de uşi?
– Uniunea Artiştilor Plastici din România a organizat o serie de expoziţii în străinătate, la care am participat şi eu. O expoziţie importantă cu unsprezece artişti români, printre care Ion Biţan, Horia Bernea, Pavel Ilie, Paul Negru, Ion Pacea a fost prezentată la Festivalul de la Edinburgh, în 1971. Eu am trimis o suită de zece lucrări, dar nu mi s-a dat un paşaport de călătorie. Ca de altfel la toate expoziţiile din străinătate, la care au fost prezente lucrările mele, nu mi s-a dat voie să plec din ţară.
– Dacă dumneavoastră nu, măcar operele au călătorit în occident.
– În 1971, m-a vizitat Cornelia Oliver, critic de artă, care scria pentru “The Scotsman” şi „The Guardian,” împreună cu o traducătoare, evident securistă.
– Aveaţi un atelier în Bucureşti?
– Locuiam pe Panduri într-un apartament mic, în care aveam o cameră de 2 x 4 metri pătraţi, fără fereastră. Locuinţă şi atelier într-unul: o masă, un scaun şi un pat.
– Nu v-a provocat la întrebări politice?
– Ba da, dar le-am evitat. Dar ce nu am putut evita, a fost la un moment dat întrebarea, dacă am o toaletă. Şi am răspuns sincer că nu am. Aşa a ajuns lipsa toaletei mele subiect de discuţie în presa londoneză, motiv pentru care am avut mai multe „întâlniri” cu Securitatea.
– Cum era viaţa intelectuală în Bucureştiul anilor ’70?
– Foarte intensă. Mă întâlneam cu mulţi artişti, Paul Gherasim, Ion Biţan, Horea Bernea, Pavel Ilie, Marin Gherasim, Şerban Epure, Letiţia Bucur, precum şi cu criticii de artă: Titus Mocanu, Elisabeth Axmann, Anca Arghir, Octavian Barbosa, Mihai Driscu, Petre Comarnescu şi altii.
– Cel din urmă distins cu Ordinul Muncii clasa l…
– El a fost unul dintre marii mei susţinători. Era un domn distins printre politruci, o figură cu stil, ieşită din comun.
– Unde vă întâlneaţi?
– În diferite cafenele, la Uniune, la revista Arta, la „România literară”, la teatrul Bulandra, unde l-am cunoscut pe Liviu Ciulei, un om minunat. Mergeam şi la Uniunea Scriitorilor. Pe prietenii mei Sorin Titel şi Livius Ciocârlie îi cunoşteam încă din Timişoara. Prin expoziţii, la vernisaje.
– Puteaţi trăi din artă?
– Într-un fel, da.
– De unde au sosit comenzile?
– Printre altele de la Uniune şi odată de la CC al UTC, unde era director Radu Varia, care achiziţiona printre lucrările realist-socialiste, din când în când şi alte lucrări, de la artişti care nu erau pe linia partidului.
– Unde au ajuns operele domniei voastre?
– În aceea societate suprealistă, plină de contradicţii, pe de-o parte, socialismul de paradă, pe de altă parte o artă nonconformistă – nu ştiu unde au ajuns lucrările mele.
– Niciuna?
– Am primit o comandă pentru două lucrări monumentale de la „Tehnic Clubulul” din Piteşti, pentru două camere cinetice, singurele spaţii dedicate pe vremea aceea în România unor astfel de opere.
– Eraţi deja cunoscut în România.
– Da, desigur.
– Cum aţi plecat în Germania?
– Cu paşaport. A trebuit sa renunţ la cetăţenia română.
– Să fie din cauza notorietăţii domniei voastre internaţionale?
– Nu cred. Mai degrabă datorită interviurile mele din presa străină, care supărau tot mai mult pe cei de la putere.
– Şi cum aţi supravieţuit exilul, emigrarea?
– La început, foarte greu. După o perioadă de stat într-un lagăr de emigranti, în Germania, la Nürnberg, fără cetăţenie, fără acte de identitate, fără diplome de studii, fără nicio recunoaştere. Un gol total.
– Cum aşa?
– În România puteam face artă, puteam supravieţui, pe când în Germania se căsca golul. Acesta era începutul.
– Da dar în ţară nu aveaţi libertatea…
– În comunism eram mereu sub observaţie. În Germania aveam libertate deplină, dar nimănui nu-i păsa de mine.
– Ingineria v-a ajutat să dezvoltaţi arta constructiva?
– Da, categoric. Lucrările spaţiale, dinamice, în mişcare, nu le-aş fi putut realiza dacă nu as fi avut cunoştinţe de fizică, de mecanică, de rezistenţa materialelor.
Iar cunostintele mele de architectură, de proporţii, de măsură, de relaţii instrumentale au fost foarte importante pentru obiectele construite, pentru sculptură, pentru instalaţiile şi intervenţiile mele în spaţiul urban, dar mai ales pentru pictură.
– Totuşi, de ce a fost Germania atât de neprietenoasă?
– Impactul cu lumea liberă a fost destul de dur pentru mine, cu toate ca aveam deja un trecut artistic. Toate uşile erau închise. Câţiva ani n-am mai expus.
– Până în momentul invitaţiei la Grand Palais din Paris…
– O invitaţie din senin.
– Lumea s-a deschis…
– Au urmat peripluri în Franţa, Italia, Spania. În Germania încă nu se interesa nimeni de mine. Când eşti turist, toţi sunt amabili, în momentul în care rămâi, lucrurile se schimbă radical.
– Şi eu am avut o Bursă la Washington Post, eram primit zilnic în şedinţa de redacţie din biroul de sticlă al redactorului şef. În momentul în care am întrebat ce aş putea face pentru acel ziar dacă rămâneam, el mi-a arătat biroul de conducere. Vezi, locul acela, nu vei mai avea acces decât peste 20 de ani, noi te putem ajuta să obţi un post de ajutor de fotoreporter, dar pentru că ai venit cu o bursă a Departamentului de Stat, nu e posibil. Şi acasă m-a aşteptat postul de redactor şef, pe care l-am refuzat.
– Aşa este.
– Dar totuşi despre operele dumneavoastră s-a scris mult în presa din Vest.
– Da. Printre altele am dat un interviu pentru Abendzeitung din Nürnberg, încă de când trăiam la Bucureşti. Ajuns la Nürnberg m-am lovit de nişte uşi închise.
– Când s-a produs deschiderea?
– Primul care m-a „descoperit” şi a scris despre mine a fost celebrul Max Bense.
– Şi apoi?
– A urmat marele Eugen Gomringer, părintele poeziei concrete, cu care am scos un album comun, cu cinci desene însoţite de cinci poezii, sub Titlul „Fünf worte – fünf linien”.
– Unde consideraţi ca se poate încadra opera dumneavoastră acum, în ce curent?
– În tinereţe am fost influenţat de o serie de idei şi de personalităţi ale constructivismului, suprematismului, cinetismului, Bauhausului, Arta Concretă de până la Dadaism.
Toate acestea s-au contopit într-o artă geometrică, individuală.
– Aţi urmat o carieră diferită de cea a celorlalţi elevi a lui Podlipny.
– Da, este adevărat. Drumul meu s-a conturat între ştiinţă şi artă. Între tradiţia ştiinţelor exacte şi tradiţia umanistă, a libertăţii individuale, cu o foarte mare pasiune pentru Renaşterea Italiană.
– „Sayler” vine de la marinar?
– Nu. „Seiler” vine dela Funar – cel care face funii.
– Cum găsiţi că a evoluat Bucureştiul?
– În Bucureşti s-a construit foarte mult. Impresionat. Oraşul este de nerecunoscut.
– Cum sunt oamenii?
– Aveţi un tineret impresionant. Ei călătoresc, studiază în diferite ţări, comunică, vorbesc mai multe limbi, sunt bine pregătiţi. O lume nouă.
Leave a Reply