Vladimir Tismăneanu În 1980, poetul Viorel Padina a scris un text incendiar, de o mare intensitate etică şi analitică. Este vorba de Apelul către Europa, confiscat de Securitate în urma unor delaţiuni comise de persoane apropiate de scriitor, inspăimântate de riscul culpabilităţii prin „omisiune de denunţ”.
Este un text exemplar al disidenţei româneşti, atâta şi aşa cum a fost aceasta. Un document ţâşnit du fond du gouffre obscur, spre a relua versul lui Baudelaire, în care coborâse România, înrobită, înjosită, parcă împietrită de le soleil de glace al socialismului dinastic, sinteza balcanică dintre Ramses şi Caligula. Chiar daca nu a circulat masiv şi a fost înmormântat în arhivele poliţiei secrete, Apelul a pus degetetul pe rana regimului, fundamentul axiofob al unei construcţii faraonic-utopice menite să distrugă demnitatea umană. Pentru Viorel Padina, regimurile totalitare sunt de fapt expresii arhetipale ale resentimentului : “Dacă se poate totuşi vorbi de o ‚cauză’ a regimului comunist, prin care el subzistă, aceasta e resentimentul popular contra elitei. Lipsit de aportul înaltei intelectualităţi – pe care de altfel o abhora – şi deci aflat în imposibilitate de a-şi transfera vitalitatea în sens constructiv, poporul ejaculează într-un jet de aversiune contra elitei şi împrumută această aversiune grupului popular aflat la putere, care o transformă în represiune. Departe de a folosi poporului, istoricităţii sale, acest resentiment, eliberat şi permis de către regimul comunist, nu serveşte aşadar decât funcţionării grupului barbar aflat la putere. Dacă acest grup ar fi o elită, ar folosi puterea în sens constructiv ; dar fiind ceea ce este, dictatura proletară nu are decât sensul clasicei barbarii. Prin aceasta, ea resuscită forţe străvechi, anacronice, şi creează grave pericole de deviere a motricităţii specific umane şi de deturnare a istoriei.”
Cred ca publicarea “Apelului” este indispensabilă unei asumări/cunoaşteri autentice a trecutului totalitar. Fiecare caz de disidenţă, fiecare acţiune de opoziţie îşi are propria istorie, cu atâtea meandre şi ramificaţii ce trebuie explorate respectând nuanţele şi neignoarând detaliile simptomatice. Nu putem şterge diferenţele dintre fracţionismul intrapartinic şi disidenţa veritabilă. L-am abordat în acest sens pe Viorel Padina, propunându-i să ofere o analiză proprie, pe linia textului din 1980, îmbogăţită de experientele care au urmat, a unor chestiuni precum:
De ce nu a avut România o disidenţă ca in Polonia? Sigur, au fost voci izolate, perfect respectabile. Dar de ce a lipsit acţiunea colectivă? De ce a eşuat Mişcarea Goma? Au existat mişcări muncitoreşti, dar de ce nu s-a solidarizat inteligentsia cu ele (Valea Jiului, SLOMR, Brasov) ? De ce nu a devenit Cenaclul de luni echivalentul lui Jazz section din Cehoslovacia ? De ce n-am avut un KOR? Era PCR mai perfid dacat PMUP? Era Securitatea omnipotentă? De ce nu a creat Apelul tău o tache d’huile ?
Iată mai jos un extrem de incitant prolog, superb ilustrat de inegalabilul Devis Grebu, la o poveste care spune multe despre tragedia acelor intelectuali români care au refuzat să pactizeze cu dictatura Răului. Este vorba de izolare, de solitudine, de marginalizare, dar şi de prigoană în sensul cel mai real al cuvântului. Mai trebuie spus că Viorel Padina nu a avut de partea sa nicio grupare literară, s-a găsit prins într-o luptă în care, dacă existau, aliaţii nu se făceau nicicum auziţi. A avut parte în schimb de delaţiuni, de trădari. În România, din nefericire, noţiunea de solidaritate a fost abandonată înainte de a fi practicată. A existat efortul de a crea Sindicatul Liber al Oamenilor Muncii din România (SLOMR), dar nu a trecut de faza sa incipientă, a fost distrus înainte de a deveni o mişcare naţională. În 1977, nici Mişcarea Goma, nici revolta anticomunistă a minerilor din Valea Jiului nu au dus la forme organizate şi consecvente de solidaritate precum KOR (Comitetul de Aparare a Muncitorilor) din Polonia. În acei ani, deşi existau voci critice în Uniunea Scriitorilor (şi ele merită respect), nu s-a formulat un memorandum către dictator în care să se spună ceea ce spuneau semnatarii Memoriului către Ion Antonescu în primăvara anului 1944. Societatea civilă era aneantizată prin atomizare, supravieţuia în nişe, în cercuri cu preocupări aparent ezoterice, în minuscule enclave mereu ameninţate. Dar au existat şi vocile refuzului. Nu multe, dar reale. Atunci când unii vor să creeze impresia că toată lumea a colaborat, că nu exista cale de a nu abdica din punct de vedere moral, că era un fel de fatalitate să accepţi colaborarea cu Securitatea, este bine să citim cu atenţie reflecţiile acestui minunat poet, jurnalist şi moralist care este Viorel Padina. Surâzând melancolic, el ne aminteşte că în fiecare înfrangere se ascunde promisiunea unei victorii. (text publicat pe blogul lui Vladimir Tismăneanu)
Leave a Reply