Culturile mici au avut mereu complexul izolării. Dar asta nu le-a limitat telentelor literare accesul la marea literatură. Vargas Llosa, prezent la Neptun, în urmă cu mai mulţi ani, avea să mărturisească faptul că doar venirea în Europa occidentală i-a organizat viaţa şi i-a deschis uşile spre marea performanţă. Ceea ce se întâmplă azi cu poveştile suedeze arată că o ţară poate izbândi în afară doar dacă are un deschizător de drum. Casele editoriale vestice nu sunt case de binefaceri. Ele fac bani, nu se joacă. Scriitorul este la ei, nu la noi, un simbriaş care produce o operă. Ulterior, profesioniştii marketingului fac pârtie în piaţă. Autorul are misiunea de a scrie şi de a se prezenta bine.
Marile edituri ale lumii nu caută simpli scriitori, ci personalităţi. Aici e marea problemă a autorilor români. Ei nu ştiu să se prezinte nici măcar publicului românesc. Nu au plăcerea lecturilor publice. Poate şi lipsa banilor îi izolează. Oriunde în lume, cititorul vrea să-şi cunoască autorul. Vrea să se fotografieze cu el, să-l audă, să-l simtă, mai precis să-l cunoască.
În recentul turneu de promovare a ultimei mele cărţi Ţigara unui viitor de paie am întâlnit mulţi iubitori de literatură, dornici să cunoască mai mult, să-şi împărtăşească ideile şi angoasele. Pe drumul de întoarcere mă gândeam la acel candidat la preşedinţia Americii care spunea că dacă ar reuşi să dea mâna şi să schimbe opinii cu 200 de milioane de oameni ar câştiga detaşat. Aşa-i. Eroii trebuie cunoscuţi. Un scriitor care strânge mâna a cel puţin 10.000 de cititori pe an e imposibil să nu vândă un tiraj consistent. Dar pentru asta trebuie muncă şi bani de deplasări.
Ştiu că scriitorul este un creator, la fel ca un pictor, un cântăreţ sau un arhitect. Dar faţă de ceilalţi, are bariera limbii. Oricât de bine ar cunoaşte o limbă străină nu ar putea scrie la standardul publicului obişnuit cu un stil, cu o operă.
În plus, autorii români rămân tributari textualismului, în dauna acţiunii. Şcoala latino-americană a anilor ’80 a lăsat urme adânci. În plus, nu există recomandări. N-am auzit vreun profesor universitar (şi avem o sumedenie în marile universităţi occidentale) să recomande vreun scriitor de la noi. Ce să cerem de la o cultură în care scriitorii umblă cu şublerul şi cheia franceză pentru a intra în istoria literaturii lui Manolescu?
Există în SUA vreo confrerie atât de sectară ca şi Uniunea Scriitorilor? O cooperativă de ostoit vanităţi, nu de altoit mlădiţe tinere nu are cum să evadeze din propria încremenire. Autorii români scriu pentru un minuscul premiu literar, nu pentru marele public. Poveştile de cartier nu sunt căutate nici de vecinii autorului. Că-i cărmăzan, Moş Martin sau vărzar. Tot acolo se varsă inspiraţia ca şi expectoraţia.
Dacă legi succesul, exclusiv, de bani atunci chiar aşa se întâmplă cu scriitorii români, căci puţini reuşesc să ajungă la marile case editoriale din Occident. Să mă ierţi totuşi, că nu mă entuziasmez vizavi de piaţa americană…”Insuccesul” scriitorului român nu ţine neapărat de carisma lui, ci mai degrabă de aiureala în care ne bălăcim, unii mai mult, alţii mai puţin…
De acord. Dar hai sa vedem lucrurile mai pragmatic. Si chiar mai radical. Nu poti in acelasi timp si sa ai un job si sa fii si un scriitor bun. Pur si simplu NU MERGE ASA. Nicaieri in lume, nici in istoria literaturii recente (poate cu citeva mici-mici exceptii) nu merge si nu a functionat asa. Eu cred ca trebuie sa fii dedicat 100% in ceea ce faci. 200%. Dar cum sa te intretii? Si aici ne intoarcem la alta problema: de ce nu pot trai scriitorii din Ro doar din scris? Si inca ceva: de ce scriu doar cei care au timp „liber”? Ce cauta profii universitari in literatura de exemplu? Meseria de prof universitar este absolut incompatibila cu aceea de creator de arta, punct!