Dan Pătraşcu Baba: „Ce nu vrea să ştie Manolescu”

Ştim cu toţii că săptămâna trecută scriitoarea Hertha Müller s-a aflat în România, prilej cu care la Ateneul Român a avut loc un dialog între ea şi Gabriel Liiceanu, eveniment care s-a bucurat de o asistenţă numeroasă şi de o mediatizare pe măsură. Am citit astăzi un articol scris de Nicolae Manolescu referitor la prestaţa Hertei Muller care m-a lăsat năuc. Şi totuşi, la o analiză mai profundă a circumstanţelor, nu este nimic surprinzător. Dar să vedem ce spune Manolescu despre Hertha Muller:

Un mesaj, nu doar răutăcios, ci şi incorect. Herta Müller îl transmisese şi cu alte ocazii, deşi nu cu audienţa din 27 septembrie. Mesajul consta în criticarea fără menajamente a comportamentului românilor în anii dictaturii comuniste şi a lipsei de atitudine civică a scriitorilor. „Majoritatea românilor au avut avantaje, s-au aranjat … Nu mă mir că aceşti oameni nu vor să spună că dictatura a fost o crimă, şi-ar pune în discuţie propriul trecut”, a afirmat ritos Herta Müller. Adevărul este că oamenii din toate dictaturile „s-au aranjat” mai mult sau mai puţin. Regimurile comuniste au durat decenii şi trei sau patru generaţii au fost nevoite să caute moduri de supravieţuire. Eventual să emigreze şi să critice dictatura de la distanţă, cum a procedat Herta Müller însăşi. Cât timp s-a aflat în România, a tăcut, chiar dacă, vorba ei, s-a „enervat”; de solidarizat, nu s-a solidarizat cu disidenţii, fatalmente minoritari în toate dictaturile (reproş pe care îl face acum majorităţii românilor), ba s-a „aranjat” şi ea cum a putut, nerefuzând de exemplu un premiu literar acordat de UTC.

Nicolae Manolescu, plurivalentul critic literar, preşedinte al Uniunii Scriitorilor din România, preşedinte al Consiliului Naţional de Acreditare Titluri şi Diplome Universitare de pe lângă Ministerul Educaţiei şi Cercetării, membru de vază al Comisiei Tismăneanu, profesor doctor la Universitatea Bucureşti, director al revistei „România literară“, comentator sportiv la „Evenimentul Zilei“ şi editorialist la „Adevărul“ lui Patriciu şi, în acelaşi timp, simultan şi concomitent, ambasador la Paris al României, la instituţia internaţională însărcinată cu protejarea patrimoniului cultural şi natural mondial, UNESCO (înşiruire de funcţii preluată din Curentul), este ultimul om care ar avea dreptul moral de a judeca atitudinea extrem de tranşantă a scriitoarei germane de origine română!

Manolescu a afirmat de mai multe ori că nu a scris niciodată elogii comunismului. Din păcate, “marele” critic literar pare să sufere de o profundă amnezie. Iată ce scria distinsul cărturar în „Contemporanul“, nr. 34, 24 august, 1962:

Literatura realist-socialistă este, prin natura ei, o literatură a valorilor etice, surprinzând mutaţiile profunde, determinate în cunoştinţă de ideea socialismului, promovând idealuri de viaţă noi, îndeplinind, adică, un rol educativ însemnat în formarea omului epocii noastre. Înzestraţi cu cunoaşterea ştiinţifică a realităţii, scriitorii noştri reflectă cu perspicacitate desăvârşirea făuririi construcţiei noi, socialiste, reflectă chipul omului nou, constructor al societăţii viitorului. Acesta este în primul rând muncitorul comunist. E o mare cucerire a literaturii noastre contemporane zugrăvirea acestui erou al revoluţiei.

După doar doi ani marele “anti-comunist” a recidivat, publicând în aceeaşi revistă “Contemporanul” un elogiu referitor la ziua naţională a României, şi anume 23 august, un amplu material din care extragem următoarele rânduri:

23 august 1944 a avut urmările cele mai profunde în literatura pusă în faţa unor probleme umane nemaicunoscute, a unui peisaj social şi moral cu totul deosebit. Arta, hrănită secole întregi din negare, devine un mod de a afirma noul umanism socialist. Factorul hotărâtor al revoluţionării literaturii noastre este Partidul, chiar numai pentru faptul că avangarda marxist-leninistă a clasei noastre muncitoare e arhitectul structural al prefacerii sociale şi politice, al unei noi realităţi, al unui nou tip uman, mult mai evoluat, care pune scriitorilor probleme noi, mult mai complicate… Întregul nostru front scriitoricesc a înţeles că literaturii noastre îi revine – aşa cum spunea tovarăşul Gh. Gheorghiu-Dej la Conferinţa pe ţară a scriitorilor, în cuvântarea din 24.I.1962 – misiunea de mare răspundere de a contribui prin toată forţa ei de înrâurire la formarea şi dezvoltarea conştiinţei socialiste, la formarea omului nou, a moralei socialiste..

Faptul că Hertha Muller a tăcut atunci când se afla în România nu este, până la urmă, o atrocitate atât de mare, căci poate fi pus pe seama instinctului natural de conservare. Şi totuşi, domnule Manolescu, Hertha Muller nu ţin minte să fi scris elogii la adresa comunismului! Ceea ce critică scriitoarea, dar dvs. nu înţelegeţi, este, mai ales, atitudinea românilor de după 1990

Ce a făcut moralistul Manolescu?

1. a scris elogii comuismului, dar a dorit să pozeze într-un anti-comunist vajnic.

2. A subordonat revista pe care o conduce societăţii RMGC, devenind practic o echipă de fotbal a firmei.

3. Ocupă zece mii de funcţii deodată! Mă întreb când are timpul fizic să le facă pe toate?

4. Precum UDMR-ul, Manolescu a fost întotdeauna alături de cei de la putere. După 1990 viaţa sa publică este un şir lung de trădări. A început cu elogii pentru Iliescu, a trecut apoi în echipa lui Constaninescu, pentru a reveni alături de Năstase în 2000 şi devenind om de încredere al lui Băsescu din 2005.  Un traseist cultural cu aere de mare savant.

Concluzie

Care ar fi diferenţa substanţială dintre Herta Muller şi intelectualii mainstream din România? Păi în cazul celor din urmă, ascuţimea spiritului critic, capacitatea de interpretare a unor texte profunde, exprimarea complicată ş.a.m.d. nu sunt niciodată dublate de rigoare morală!