De Marius Ghilezan
Citind volumul de povestiri Sînt o babă comunistă! – pe care nu-l consider roman – am înţeles lesne succesul acestuia la publicul occidental. „Experimentul de mentalitate,” început de Dan Lungu cu Raiul găinilor, continuă şi aici. Autorul nu face altceva decât să transcrie un univers şocant (lumea în comunism) pe foile veline ale capitalismului. Şi îi iese al naibii de bine.
Ceea ce ar părea o lecţie din pedagogia absurdului nu e decât o dezbrăcare a mentalului colectiv, până la simplitatea nudă a unui cretinism patent. Noi, cei care am trăit în epoca de aur, nu ne putem decât da palme şi a ne struni convulsiile spastice ale adormirii. Faptul că mulţi ne-am trezit la Revoluţie nu ne absolvă de vina colectivă de a fi îndurat un astfel de sistem. Că ne-am luptat cu toţii cu indivizi din tipologia “infractului” social ca Emilia (Mica) Burac, eroul cărţii, nu ne face mai fericiţi.Femeia e realitate. E omul nou care nu va dispărea decât odată cu exitusul generaţiei.
Cartea lui Dan Lungu nu e decât o oglindă pe care tot ne chinuim să o spargem, dar nu reuşim. Principiile de viaţă ale femeii care calcă pe tezic, din obişnuinţă, ne îngroaşă sentimentul zădărniciei. Sociologul, altfel decât noi, ştie că rădăcina răului nu se scoate cu telefoane din Canada sau mesajele amăgitoare ale liberalismului care nu dă nimic.
N-am vrut să recunosc niciodată că “ideile nu ţin de foame”. A trebuit să vină profesorul de la Iaşi să-mi amplifice decepţiile şi să-mi dea o lecţie, pe care n-aş fi voit să o iau nici în ruptul capului.
Banalul operei e ca un cuţit în rană. Ţucu şi Emilia nu sunt decât personajele unei realităţi pe care am negat-o cu virulenţă. Ce mă încălzeşte pe mine, ca idealist, că niciodată un astfel de personaj obişnuit să fenteze comunismul n-ar fi ştiut să-şi povestească viaţa?
Virulenta realitate, aruncată în ochi, poate avea valenţe literare doar pentru cei care n-au trăit aceste episoade. dar cum 99% nu s-au izbit de zidul de tezic, de metodele de supravieţuire în dictatură, iată o carte. Lor le este dedicată această excepţională frescă. Îi rămân dator autorului cu o reverenţă: ca sociolog a ştiut mai bine decât mine că morbul adaptării e mai puternic decât visele noastre de schimbare.
Leave a Reply