Închinată Sfântului Augustin cel Nou şi având relaţii mai degrabă de contrast cu învăţăturile lui Augustin din Hippona, Abaţia lui Dan Doboş construieşte o religie derivată, îndepărtată enorm de vechiul creştinism. Nu tolerantul Iisus mântuie aici omul şi omenirea, ci aceştia din urmă, prin reprezentanţii lor cei mai „conştienţi”, călugării augustinieni, sunt chemaţi ca, în bătălia finală, să-L apere pe Dumnezeu de revelaţia propriei sale dimensiuni infinite, ajutându-L în felul acesta „să se mântuiască”.
Abaţia diferă, aşadar, în conţinutul său dogmatic, de vechile mănăstiri. Ambiguitatea contradictorie a religiei cultivate de ea revelează un suspect amestec de sacru şi profan, devenit nu de puţine ori chiar profanatoriu. Deşi „calea blândă a lui Dumnezeu” figurează în doctrină, Sfântul Augustin cel Nou relativizează până la transparenţă teoria creştină a păcatului, lăsând totodată larg deschisă poarta spre violenţă. Antrenamentele marţiale ale călugărilor îi pregătesc ca, până la lupta totală ce urmează să se dea în Armaghedon, să-şi poată rezolva răfuielile curente între ei şi cu barbarii violenţi de dincolo de ziduri, unde începe „necredinţa” generalizată a Universului cunoscut.
Peocupat de suportul ideatic al construcţiei sale epice, Dan Doboş prefigurează lucruri paradoxale, de felul acestei religii complet atipice, slujită zelos de simulanţi şi chiar de atei travestiţi. La nivel dogmatic, menirea societăţii se fixează în termeni buimăcitori, precum „a transcende propria istorie, pentru a-L salva pe Dumnezeu”, fie şi cu sabia în mână, în vâltorile apocaliptice. Dincolo de abstracţiunile destinate retoricii alambicate, scopul unei asemenea întreprinderi nu mai poate fi decât unul foarte practic: acela de a produce un nou centru de putere universală. Putere subordonată, bineînţeles, unor interese obscure şi propriului său mecanism generator. În această conjunctură specială, concepte precum voinţa de a face bine şi accesul la Cetatea lui Dumnezeu se emit mecanic, vehiculând în fond noţiuni ce şi-au pierdut conţinutul mistic originar, ori chiar îl contrazic cu voluptate. Pentru Abaţie, înşelătoria folositoare intereselor conjuncturale este tot atât de valabilă ca şi adevărul subsumabil „cauzei”, iar crima care are drept obiect păstrarea intactă a secretelor sale majore devine perfect scuzabilă. Între o rugăciune şi alta, abatele Radoslav al IX-lea (filozof şi strateg, spirit superior, format fără să ştie la nemuritoarea şcoală de principi a lui Machiavelli) îşi urmăreşte interesele cu o inteligenţă nemiloasă, sacrificând fără ezitare tot ce devine piedică în evoluţia, trasată de milenii, a proiectul general.
Adauga in cosul de cumparaturi.
Leave a Reply