Primele trei romane ale lui Brown au avut puţin succes, cu mai puţin de 10.000 de copii fiecare, dar cel de-al patrulea, Codul lui Da Vinci, a devenit un besteseller răsunător, intrând în topul de la New York Times Best Seller list în prima săptămână după ce a fost publicată, în 2003.
Acum, cartea „Codul lui da Vinci” este considerată ca fiind una dintre cele mai cunoscute/populare cărţi din toate timpurile, cu 60,5 milioane copii vândute în toată lumea până în anul 2006. Succesul acesteia a ajutat la creşterea vânzărilor cărţilor lui Brown publicate înainte de aceasta. În 2004, toate cele patru romane erau în New York Times list în aceeaşi săptămână, iar în 2005, se afla printre cei mai influenţi 100 de oameni ai anului, în topul realizat de revista Times. Revista Forbes l-a plasat pe Dan Brown pe locul 12 în lista „Celebrity 100” din 2005 şi a estimat venitul său anual la 76,5 milioane $. The Times a estimat venitul din vânzarea cărţii „Codul lui Da Vinci” la 250 milioane $.
Acţiunea cărţii, desfăşurata în încăperile, tunelurile şi templele secrete din Washington, D.C.,se îndreaptă într-un ritm ameţitor spre un final cu totul surprinzator.
În deschiderea romanului, profesorul Robert Langdon este chemat pe neaşteptate într-o seară să ţina o prelegere în clădirea Capitoliului din Washington. Însă la câteva minute de la sosirea lui, seara capată o turnură bizară, când descoperă mâna secţionată a mentorului său, Peter Solomon, marcată cu simboluri masonice. Langdon recunoaşte în macabra descoperire o invitaţie antică, menită să-l poarte pe cel care o primeşte în lumea demult pierdută a înţelepciunii ezoterice…
La numai două săptămâni de la apariţia titlului în limba engleză, editorii români ai lui Dan Brown, autorul romanului „Codul lui Da Vinci”, pun la dispoziţia cititorilor din toată ţara un sistem inedit de rezervare a romanului „Simbolul pierdut” în limba română, pe bază de tichet de precomandă. Sistemul nu a mai fost utilizat până acum în România şi se referă la un tiraj special pe care Editura RAO îl pregăteşte pentru 10 decembrie a.c., cu mai bine de o lună înaintea apariţiei volumului în librării. Sistemul este simplu şi constă în achiziţionarea unui tichet disponibil în librării.
Toţi cei care îşi doresc această carte înainte de lansarea oficială pe piaţa din România, pot achiziţiona tichetul până în 30 noiembrie. În plus, tichetul de precomandă oferă şi o reducere de 14 lei pentru fiecare exemplar rezervat.
„Simbolul pierdut”, noua carte a lui Dan Brown, a fost lansată în 15 septembrie în SUA, Marea Britanie, Australia, Noua Zeelandă şi Africa de Sud, în 6,5 milioane de exemplare – cel mai mare tiraj de debut înregistrat până acum. În prima zi s-au vândut peste 1.000.000 de exemplare, conform datelor oferite de editori. În mod spectaculos, în primele zece zile de la aparaţia sa în librăriile britanice, „Simbolul pierdut” înregistra deja vânzări de 77 de exemplare pe minut.
O poveste nouă, cea mai surprinzătoare din colecţia Dan Brown, încărcată de mistere şi de coduri, numai bune de dezlegat. Toate acele secrete, la care omenirea nici măcar nu a îndrăznit să se gândească, până acum, sunt descifrate de către autorul american, se spune pe site-ul special realizat de RAO, www.simbolulpierdut.ro”
Ediţia în limba română, cu titlul „Simbolul pierdut” va fi disponibilă în rafturile tuturor librăriilor din ţară începând cu 18 ianuarie 2010. Un tiraj special, numai pe bază de tichet de precomandă, care e şi mai ieftin, este pregătit pentru toţi fanii lui Dan Brown pentru 10 Decembrie! Toţi cei care îşi doresc „Simbolul pierdut” înainte de lansarea oficială pe piaţa din România, pot achiziţiona ACUM tichetul filigranat şi nu mai târziu de 30 noiembrie. În plus, tichetul oferă şi o reducere excepţională de 25% pentru fiecare exemplar rezervat, anunţă editorii români.
Până în 2005, Dan Brown era necunoscut pe piaţa de carte românească, deşi publicase câteva titluri de succes: „Fortăreaţa digitală”, „Punctul decepţiei”, „Îngeri şi demoni”. Agentul său literar român a încercat să-l introducă pe lista de autori ai Humanitasului, acum vreo trei ani. Fără succes. Astfel, catastiful de euro din vânzări a ajuns nesperat la RAO. În primele şase luni de la apariţia „Codului lui da Vinci”, s-au comercializat 85.000 de exemplare în România. Pentru că Liiceanu s-a cam zgâriat pe ochi, vorba unor surse, l-a acceptat imediat pe Paulo Coelho. Şi aşa Galimarul românesc, cum se pretinde, s-a procopsit cu un autor de coafeze, nu că Dan Brown ar fi pe alt target, dar vinde al dracului de bine.
La o primă lectură, „Codul lui da Vinci” nu promitea să aibă aşa un succes răsunător. Pentru că în orice strategie de marketing trebuie să existe un adversar, el s-a creat sau s-a oferit pe tavă: Vaticanul. Dacă înalţii prelaţi nu ar fi reclamat blasfemia din câteva rânduri, Dan Brown nu ar fi ajuns atât de celebru.
Succesul nebun al „Codului”, care s-a vândut în mai bine de 40 de milioane de exemplare, poate fi atribuit felului obraznic, în opinia multora, în care speculează pe marginea relaţiei dintre Iisus şi Maria Magdalena.
„Simbolul pierdut” merge pe aceeaşi reţetă, preparată cu ceva mai multă prudenţă de această dată, abordând un subiect din mitologia Francmasoneriei, o altă zonă fierbinte a imaginarului colectiv contemporan. Cartea a fost lansată în limba engleză de editura Doubleday, pe 15 septembrie, surclasând la vânzări cartea de memorii a lui Bill Clinton, „Viaţa mea”, şi recordul precedent, deţinut de „Hannibal” de Thomas Harris.
„Simbolul pierdut” s-a lansat în versiune electronică tot pe 15 septembrie, în acelaşi timp cu versiunea harcover, preţul Amazon Kindle fiind cel standard pentru bestseller-uri, de 9,99 de dolari. Vânzările online din primele zile de la lansare au dat fiori reci pe şira spinării industriei tiparului, când topurile Amazon arătau că vânzările cărţii electronice le depăşeau pe cele în format printat. “„are ultimul volum al lui Dan Brown semnalează o nouă eră?”, se întrbau editorii de la FastCompany. „Posibilitatea ca versiunea Kindle a cărţii lui Brown să depăşească în vânzări ediţiile tipărite pe Amazon ar putea fi un moment monumental în industria e-book-urilor”, răspundea CNet.
Vocile care prevesteau declinul hârtiei s-au stins după 48 de ore de la lansare, iar la sfârşitul primei săptămâni, din cele peste 2 milioane de exemplare vândute doar 100.000 erau în versiune Kindle.
——————Fragment Simbolul pierdut ————————————————–
Începând de astăzi, Jurnalul Naţional vă prezintă în exclusivitate fragmente din cea mai vânată carte a anului – „Simbolul pierdut”, care va apărea în curând în România la Editura Rao.
În numărul de astăzi va apărea Prologul romanului, care va fi urmat, mâine, de primul capitol. În fine – în următoarele zile de marţi veţi putea citi capitolele 2 şi 3. Cu alte cuvinte… dacă e marţi e Dan Brown.
În „Simbolul pierdut”, publicul român se va reîntâlni cu Robert Langdon, profesorul de la Harvard care a descifrat enigmele din „Codul lui Da Vinci”, una dintre cele mai vândute cărţi din toate timpurile.
Noul roman al lui Dan Brown este rezultatul a cinci ani de cercetare şi documentare, iar acţiunea se concentrează în 12 ore, în care profesorul Robert Langdon, ne conduce alert şi codificat în culisele tainice ale masoneriei. Documentarea a fost laborioasă şi autorul însuşi s-a identificat cu eroul său, a căpătat acest „dar” al învestigaţiei pentru că, „de multe ori, trebuie să îţi faci cercetările în alte moduri, sub alte nume sau prin alte căi”, spune Dan Brown.
„Am fost întotdeauna fascinat de puterile oculte, de societăţile secrete. Am crescut într-un oraş din New England, unde exista o loja masonică deasupra teatrului local şi voiam să aflu ce se întâmpla acolo”, declara Dan Brown cu prilejul lansării.
„The Lost Symbol” a fost lansat în 15 septembrie în SUA, Marea Britanie, Australia, Noua Zeelandă şi Africa de Sud, într-un tiraj inedit însumând 6,5 milioane de exemplare – cel mai mare tiraj de debut înregistrat până acum. În mod spectaculos, în primele 10 zile de la aparaţia sa în librăriile britanice, „Simbolul pierdut” înregistra deja vânzări de 77 de exemplare pe minut. La numai o saptămână de la punerea sa în vânzare, „Simbolul pierdut” confirma toate aşteptările specialiştilor: 2 milioane de exemplare vândute, după cum anunţă editorul american Doubleday. În prima lună, pe piaţa din Marea Britanie au fost deja vândute 800.000 de exemplare, iar în SUA nu mai puţin de 3 milioane de copii.
Află cum poţi cumpăra romanul la adresa www.simbolulpierdut.ro.
Prolog – Casa Templului
20.33
Secretul este să ştii cum să mori.
Încă de la începuturile timpului, secretul a fost întotdeauna să ştii cum să mori.
Iniţiatul de treizeci şi patru de ani privi în jos, spre craniul uman pe care îl ţinea în palme. Ţeasta, aidoma unui bol, era plină cu vin roşu ca sângele.
„Bea, îşi spuse. Nu ai de ce să te temi.”
Aşa cum cerea tradiţia, îşi începuse călătoria în veşmântul ritualic al ereticului medieval dus la eşafod, cu cămaşa largă deschisă sus, lăsând să i se vadă pieptul palid, cu pantalonul ridicat până la genunchi pe piciorul stâng şi mâneca dreaptă suflecată până la cot. În jurul gâtului îi atârna greu un laţ din sfoară – un „cablu de remorcă”, aşa cum îl numeau confraţii. În seara aceasta însă, la fel ca fraţii care îl priveau, era înveşmântat aidoma unui maestru.
Toţi cei care îl înconjurau purtau veşmintele de gală: şorţuri din piele de oaie, eşarfe şi mănuşi albe. La gât le atârnau giuvaierurile ceremoniale ce scânteiau în lumina palidă, asemenea unor ochi fantomatici. Mulţi dintre cei prezenţi deţineau poziţii de putere în societate, însă iniţiatul ştia că titlurile lor lumeşti nu însemnau nimic între zidurile acestea. Aici, toţi erau egali, fraţi juraţi, uniţi printr-o legătură mistică.
Trecându-şi privirile pe deasupra lor, iniţiatul se întrebă cine din exterior ar putea crede vreodată că toţi aceşti oameni se reunesc cu adevărat într-un singur loc… şi mai cu seamă în acest loc. Încăperea avea aerul unui sanctuar din lumea antică.
Adevărul, însă, era şi mai bizar.
„Mă aflu la numai câteva străzi de Casa Albă.”
Colosala construcţie situată la numărul 1733 pe Sixteenth Street NW în Washington, D.C., era o copie a unui templu pre-creştin, templul regelui
Mausol, mausoleul original… locul în care eşti dus după moarte. Afară, la intrarea principală, doi sfincşi de câte şaptesprezece tone fiecare străjuiau uşile din bronz. Interiorul era un labirint de încăperi ritualice, săli, galerii închise, biblioteci şi chiar un zid gol pe dinăuntru, în care se aflau rămăşiţele trupeşti a doi oameni. Iniţiatului i se spusese că fiece încăpere a acestei clădiri adăpostea un secret; el ştia însă că nici una nu avea secrete mai mari decât uriaşa sală în care îngenunchease el acum, ţinând în palme craniul.
Sala Templului.
Încăperea era un cub perfect. Cavernos. Plafonul se afla la uluitoarea înălţime de treizeci de metri, susţinut de coloane monolitice din granit verde. O galerie etajată, cu scaune din lemn de nuc rusesc şi piele lucrată manual, înconjura încăperea. Zidul vestic era dominat de un tron înalt de zece metri, în faţa căruia se afla o orgă mascată. Zidurile erau un veritabil caleidoscop de simboluri străvechi… egiptene, iudaice, astronomice, alchimice şi altele, încă necunoscute.
În seara aceasta, Sala Templului era iluminată de lumânări dispuse într-un aranjament precis. Strălucirea lor slabă era intensificată doar de razele palide ale lunii, care pătrundeau prin amplul oculus din plafon şi cădeau pe cel mai frapant obiect din încăpere: un enorm altar cioplit dintr-un bloc de marmură poloneză neagră, lustruită, situat exact în centrul sălii pătrate.
„Secretul este să ştii cum să mori”, îşi aminti iniţiatul.
– E timpul, şopti un glas.
Iniţiatul îşi îndreptă privirea spre distinsa siluetă înveşmântată în alb, din faţa lui. Maestrul Adorator Suprem. Omul, a cărui vârstă bătea spre şaizeci de ani, era o îndrăgită personalitate a vieţii americane, un bărbat robust şi extrem de bogat. Părul lui, odinioară negru, căpătase tonuri argintii, iar chipul reflecta un intelect viguros şi o viaţă marcată de putere.
– Depune jurământul, îi spuse Maestrul Adorator, cu o voce moale aidoma fulgilor de zăpadă. Încheie-ţi călătoria!
Drumul iniţiatului, la fel ca toate aceste călătorii, începuse de la primul grad. În noaptea aceea de demult, într-un ritual asemănător cu cel de azi, Maestrul Adorator îl legase la ochi cu o bandă de catifea, îi apăsase pe pieptul gol un pumnal ceremonial şi îl întrebase:
– Declari cu toată seriozitatea, pe onoarea ta, neinfluenţat de scopuri mercenare sau altcum injuste, că liber şi de bunăvoie te oferi candidat pentru misterele şi privilegiile acestei confrerii?
– Declar, minţise iniţiatul.
– Atunci, acesta să fie un spin în conştiinţa ta, îl avertizase maestrul, iar moartea fulgerătoare să te lovească dacă vei trăda vreodată tainele ce îţi vor fi împărtăşite.
La vremea aceea, iniţiatul nu simţise nici o teamă. „Niciodată nu vor şti care e adevăratul meu scop aici.”
În seara asta însă, în Sala Templului domnea un aer aproape palpabil de sinistră solemnitate, iar în minte îi reveniră avertismentele ce-i fuseseră date pe parcursul călătoriei, ameninţări cu teribile consecinţe care-l vor aştepta dacă va dezvălui cuiva secretele pe cale să le afle: Gâtul tăiat de la o ureche la alta… limba smulsă din rădăcină… măruntaiele scoase şi arse… împrăştiate în cele patru zări… inima smulsă şi dată jivinelor pădurii…
– Frate, continuă maestrul, aşezând o mână pe umărul iniţiatului. Rosteşte jurământul final.
Îmbărbătându-se pentru această ultimă etapă a călătoriei, iniţiatul îşi mişcă uşor trupul musculos şi îşi îndreptă din nou atenţia spre craniul din palme. În lumina lumânărilor, vinul rubiniu părea aproape negru. În încăpere se aşternuse o tăcere mormântală, iar el simţea asupră-i ochii tuturor, aşteptându-l să-şi rostească ultimul jurământ şi astfel să se alăture elitei lor.
„În seara asta, îşi spuse el, între zidurile de aici se petrece un lucru care nu s-a mai întâmplat niciodată, în întreaga istorie a confreriei. Nici măcar o dată, de secole.”
Ştia că asta va fi scânteia… şi că-i va conferi lui puteri incredibile. Energizat, trase aer în piept şi rosti cu glas tare aceleaşi cuvinte pe care nenumăraţi bărbaţi le rostiseră înaintea lui, în ţări de pe întreg cuprinsul lumii:
– Fie ca acest vin pe care îl beau acum să devină pentru mine otravă mortală… dacă îmi voi încălca vreodată, cu intenţie sau cu bună ştiinţă, jurământul.
Cuvintele lui reverberară în încăperea cavernoasă. Apoi se aşternu liniştea. Reprimându-şi un tremur al mâinilor, iniţiatul duse craniul la gură şi simţi osul atingându-i buzele. Închise ochii şi înclină bolul, sorbind vinul cu înghiţituri mari, prelungi. Când înghiţi şi ultimul strop, lăsă craniul jos.
Pentru o clipă, îşi simţi plămânii încordându-se, iar inima începu să-i bată nebuneşte. „Dumnezeule, şi-au dat seama!” Apoi, la fel de repede cum apăruse, oribila senzaţie dispăru.
O căldură plăcută i se răspândi în vene. Iniţiatul răsuflă şi zâmbi în sinea sa în vreme ce-şi îndrepta privirea spre ochii cenuşii, nebănuitori, ai celui care cu atâta nesocotinţă îl primise în cele mai secrete rânduri ale confreriei.
„Curând vei pierde tot ce ai mai drag pe lume.
Capitolul 1
„Ascensorul Otis ce urca în pilonul sudic al Turnului Eiffel gemea de turişti. Înăuntru, un domn auster, într-un costum bine călcat, privi spre băieţelul de lângă el.
– Eşti cam palid, fiule. Ar fi trebuit să rămâi jos.
– N-am nimic… răspunse copilul, străduindu-se să-şi controleze anxietatea. Cobor la etajul următor.
„Nu pot să respir.”
Bărbatul se aplecă spre el.
– Credeam că ai trecut deja peste problema asta, spuse şi îi mângâie afectuos obrazul.
Băiatului îi era ruşine să-şi dezamăgească tatăl, dar abia mai putea auzi prin vuietul care-i răsuna în urechi. „Nu pot să respir! Trebuie să ies din cutia asta!”
Liftiera vorbea ceva liniştitor, despre pistoanele articulate şi structura din metal a liftului. Departe, sub ei, străzile Parisului se întindeau în toate direcţiile.
„Aproape am ajuns, îşi spuse copilul şi întinse gâtul pentru a vedea mai bine platforma de debarcare. Mai rezistă puţin!”
Pe măsură ce ascensorul urca abrupt spre ultimul etaj, puţul începea să se îngusteze, pereţii săi masivi strângându-se şi formând un tunel strâmt, vertical.
– Tată, nu cred că…
Deodată, un pârâit răsună undeva deasupra lui. Cabina tresaltă, înclinându-se pe o parte. Cabluri uzate începură să zvâcnească în jurul liftului, zbătându-se aidoma unor şerpi. Băiatul întinse mâna după tatăl lui.
– Tată!
Ochii lor se întâlniră preţ de o clipă terifiantă.
Apoi podeaua se prăbuşi sub ei.
Robert Langdon tresări în scaunul de piele, trezindu-se brusc din visul său semiconştient. Şedea singur în uriaşa cabină a unei aeronave Falcon 2000EX ce-şi urma drumul printr-o zonă cu turbulenţe. În fundal, motoarele Pratt & Whitney huruiau tern.
– Domnule Langdon? se auzi din difuzorul de deasupra lui. Ne apropiem de aterizare.
Îndreptându-se de spate, Langdon îşi puse notiţele înapoi în sacul de piele. Trecea în revistă simbolistica masonică şi tocmai ajunsese la jumătate când aţipise. Visul despre tatăl său fusese stârnit, probabil, de invitaţia neaşteptată primită dimineaţă din partea mentorului său de o viaţă, Peter Solomon.
„Celălalt om pe care n-aş vrea să-l dezamăgesc vreodată.”
Filantrop, istoric şi om de ştiinţă la cei cincizeci şi opt de ani pe care îi avea, Solomon îl luase sub aripa sa cu aproape treizeci de ani în urmă, umplând astfel, în multe privinţe, locul gol lăsat de moartea tatălui. În ciuda averii substanţiale şi a influenţei de care se bucura familia Solomon de generaţii, Langdon nu găsise decât modestie şi căldură în ochii lui cenuşii.
Dincolo de hublou, soarele apusese, dar Langdon putea desluşi încă silueta zveltă a celui mai înalt obelisc din lume, ridicându-se la orizont aidoma axului unui antic gnomon. Monumentul din marmură, înalt de 169 de metri, marca inima naţiunii americane. În jurul lui, meticuloasa geometrie a străzilor şi a clădirilor radia spre exterior.
Chiar şi din aer, Washingtonul emana parcă o forţă mistică.
Langdon iubea acest oraş şi, în vreme ce avionul cobora, se simţi cuprins de emoţie gândindu-se la ceea ce-l aştepta acolo. Aeronava se apropie de un terminal particular undeva în cadrul Aeroportului Internaţional Dulles şi se opri.
Langdon îşi strânse lucrurile, le mulţumi piloţilor şi, părăsind interiorul luxos, păşi pe scara mobilă. Aerul rece de ianuarie îi dădu o senzaţie de sporită libertate.
„Respiră, Robert”, se îndemnă în sinea lui, încântat de spaţiul vast ce i se deschidea în faţă.
Un val de ceaţă alburie plutea deasupra pistei şi, coborând pe asfalt, Langdon avu impresia că păşeşte într-o mlaştină.
Hello! Hello! răsună o voce melodioasă, cu accent britanic, de dincolo de pistă. Profesor Langdon?
O femeie de vârstă mijlocie, cu o insignă şi o mapă, venea grăbit spre el, făcându-i semne vesele cu mâna. Bucle blonde ieşeau de sub pălărioara elegantă, din lână tricotată.
– Bine aţi venit la Washington, domnule!
Langdon surâse.
– Mulţumesc!
– Eu sunt Pam, de la Servicii pentru pasageri, continuă femeia cu o exuberanţă aproape neliniştitoare. Vă rog să veniţi cu mine, domnule; maşina vă aşteaptă.
Langdon o urmă spre terminalul Signature, înconjurat de strălucitoare avioane particulare. „O staţie de taxi pentru cei bogaţi şi celebri.”
– N-aş vrea să vă simţiţi stânjenit, domnule profesor, spuse femeia pe un ton jenat, dar sunteţi cu adevărat acel Robert Langdon care scrie cărţi despre religie şi simboluri, nu-i aşa?
După o clipă de ezitare, el încuviinţă din cap.
– Eram sigură! exclamă ea, zâmbind larg. Grupul meu literar v-a citit cartea despre biserică şi sacrul feminin! Ce scandal delicios a stârnit! Vă cam place să aruncaţi vulpea în coteţul găinilor!
– Scandalul n-a fost chiar intenţia mea, rosti Langdon cu un surâs.
Femeia păru să-şi dea seama că oaspetele nu se găsea în dispoziţia potrivită pentru a discuta despre cărţile lui.
– Vă rog să mă scuzaţi! M-am pornit şi nu mă mai opresc! Ştiu că probabil v-aţi plictisit să tot fiţi recunoscut…, dar e numai vina dumneavoastră. Apoi, arătând cu un gest glumeţ spre hainele lui, femeia adăugă: Uniforma v-a dat de gol.
„Uniforma?!” Langdon îşi privi veşmintele. Purta obişnuitul lui pulover cu guler rulat gri-antracit, sacoul de tweed Harris, pantaloni kaki şi mocasini din piele… vestimentaţia lui uzuală în sala de clasă, la circuitele de conferinţe, la şedinţele foto şi la evenimentele sociale.
Femeia izbucni în râs.
– Puloverele acelea cu guler rulat pe care le purtaţi sunt tare demodate.
Aţi arăta mult mai elegant cu cravată!
„Nici o şansă! îşi spuse Langdon. Ştreanguri mititele!”
Cravata fusese obligatorie şase zile pe săptămână cât timp urmase cursurile Academiei Phillips Exeter şi, în ciuda romanticelor afirmaţii ale directorului, cum că originea cravatei ar fi fascalia de mătase purtată de oratorii romani pentru a-şi încălzi corzile vocale, Langdon ştia că, etimologic, termenul „cravat” provine de la o brutală bandă de mercenari croaţi, care îşi legau la gât eşarfe înnodate înainte de a se avânta în bătălie. În prezent, acest străvechi accesoriu războinic era purtat de luptătorii moderni din birouri, în speranţa că astfel îşi vor intimida mai uşor duşmanul în bătăliile birocratice de zi cu zi.
– Vă mulţumesc pentru recomandare, spuse Langdon râzând înfundat.
Pe viitor mă voi gândi la o cravată.
Din fericire, un bărbat cu un aer profesionist, într-un costum închis la culoare, coborî dintr-o limuzină Lincoln parcată în apropierea terminalului şi ridică un deget în aer.
– Domnul Langdon? Eu sunt Charles, de la Beltway Limousine, spuse el şi deschise portiera din dreapta. Bună seara, domnule! Bine aţi venit la Washington!
Langdon răsplăti financiar ospitalitatea dovedită de Pam şi urcă în luxoasa limuzină. Şoferul îi arătă de unde să regleze temperatura şi unde poate găsi apa îmbuteliată şi coşul cu brioşe calde. Câteva clipe mai târziu, maşina rula deja pe un drum de acces privat. „Deci aşa trăieşte cealaltă jumătate a lumii!”
În vreme ce străbăteau Windsock Drive, şoferul îşi consultă notiţele şi dădu un telefon scurt.
– Aici Beltway Limousine, spuse el cu o eficienţă profesională. Mi s-a cerut să confirm aterizarea pasagerului meu. Da, domnule! Oaspetele dumneavoastră, domnul Langdon, a sosit şi vom ajunge la Capitoliu la ora nouăsprezece. Pentru puţin, domnule!
Apoi închise.
Langdon surâse fără să vrea. „Nici o piatră nu rămâne neîntoarsă.” Atenţia pentru detalii a lui Peter Solomon era unul dintre principalele sale atuuri, oferindu-i posibilitatea de a-şi folosi puterea substanţială cu o uşurinţă evidentă. „Dar nu strică nici cele câteva miliarde de dolari din bancă.”
Langdon se aşeză mai comod pe bancheta luxoasă din piele şi închise ochii, pe fondul tot mai slab al zgomotului venit dinspre aeroport. Clădirea Capitoliului se afla la o jumătate de oră distanţă, iar cele câteva momente de singurătate îi prindeau bine, pentru a-şi pune gândurile în ordine. Totul se întâmplase astăzi cu atâta rapiditate, încât abia acum avea răgazul necesar să cugete puţin la incredibila seară care îl aştepta.
„O sosire învăluită în mister”, îşi spuse el, amuzat de idee.
La cincisprezece kilometri de clădirea Capitoliului, cineva se pregătea cu nerăbdare pentru sosirea lui Robert Langdon.” Jurnalul Naţional, 26,27 octombrie 2009
De acelaşi autor
Adauga in cosul de cumparaturi.
Leave a Reply