Ce este creaţia? Un act, o expresie a sufletului, o sinteză între suflet şi minte, sunt diferite răspunsuri care nu ne lămuresc întru totul. Teologii cred că actul creaţiei este de inspiraţie divină. Dumnezeu l-a creat pe om dându-i suflare de viaţă. Omul creează o operă dându-i suflarea sa, gândurile şi visurile sale.
Creaţia precedă sau nu omul? Actul creaţional este născut odată cu omul. La naşterea sa s-a produs un miracol, devenirea întru fiinţă, parafrazându-l pe marele Noica. Omul devine ceva ce are viaţă, are pulsatilitate divină, flacără dumnezeiască. Creaţia unui artist este însămânţată de duhul său. Artistul dă naştere operei sale. Opera unui creator este parte din fiinţa sa.
Un mare artist poate crea nu o simplă operă ci o lume întreagă. O lume este ceva complex şi complet. Marii creatori ai omenirii au creat lumi paralele. Dostoievski este creatorul unei lumi unice în istoria literaturii, o lume a sufletului, mai exact dimensiunea ontologică a sufletului rusesc. Sufletul rusesc a existat de la naşterea poporului rus. Deşi acesta poartă un nume de origine nordică ( cuvântul rus provine din protosuedeză) sufletul rusesc are o dimensiune slavă. Dostoievski a simţit şi a creat o operă în care nordul şi estul se completează în agitatul suflet rusesc.
Artist de geniu, creator titanic Dostoievski a putut zugrăvi sufletul rusesc prin doua modalităţi, meditaţia şi întâmplarea. Meditaţia este o stare comună omului, gândul profund se transformă într-unul meditativ. Întâmplarea este o parte mică a destinului unui om. Dacă Dostoievski nu era condamnat la moarte şi graţiat cu siguranţă romanele sale nu erau atât de cutremurătoare. Această experienţă marcantă i-a lăsat urme adânci în suflet, un brăzdar de nelinişte străbate sufletul marelui scriitor.
Socrate spunea adesea că are un Daimon care îi şopteşte gândurile. Dostoievski a avut experienţa de partea sa şi credinţa în Dumnezeu. Dostoievski este un gânditor şi în acelaşi timp un scriitor eminamente creştin. Acest lucru nu l-a oprit pe Friedrich Nietzsche să afirme că Dostoievski este singurul psiholog de la care poate învăţa ceva. Credinţa lui în Dumnezeu este una vie, de o dimensiune telurică. Omul trăieşte zilnic într-o perpetuă afirmare a existenţei lui Dumnezeu. Omul trebuie să trăiască zilnic într-o eternă pocăinţă.
Dostoievski nu condamnă omul, ci îl înalţă. Este singurul mare scriitor care îi atribuie omului o relaţie directă cu Dumnezeu. Omul nu-l poate înţelege pe Dumnezeu, dar Acesta pe om îl cuprinde şi îl precede. Imperfecţiunea omului este demonstrată în opera lui Dostoievski de revolta împotriva omului dar şi de perpetua autoflagelare. Omul se chinuie singur aici pe acest pământ ca să nu fie chinuit etern în iad.
Opera lui Dostoievski este străbătută de un fior ontologic pe care puţini filosofi şi teologi l-au transmis în operele lor. Moarte-viaţă este un binom ce străbate întreaga operă a titanului. Moartea confirmă viaţa la Dostoievski. Dante Alighieri a cântat sufletul omului după moarte, Shakespeare l-a arătat în viaţa de toate zilele dar numai Dostoievski le-a putut îmbina pe amândouă. Afirmaţia operei sale este una cutremurător de curajoasă, omul are un suflet dual, unul divin şi unul terestru. Omul gândeşte şi suferă în două moduri, înainte de moarte şi după moarte. Prin această constatare Dostoievski a demonstrat că omul are o existenţă efemeră pe acest pământ şi una eternă în altă dimensiune.
Daimon-ul lui Dostoievski este un înger care îi dictează sub alte cuvinte Biblia. Din Biblie Apocalipsa este mereu prezentă în scrierile sale, o continuă revelaţie dostoievskiană. Dimensiunea apocaliptică a operei lui Dostoievski a fost adesea neglijată. Apocalipsa este o pură afirmare a sfârşitului şi a începutului. Opera dostoievskiană cuprinde un Alfa şi Omega cu o dimensiune pământeană şi una celestă. Totul începe aici, jos şi acolo sus , se sfârşeste. Fiorul morţii în opera lui Dostoievski confirmă forţa creatoare de o dimensiune universală a marelui creator. De ce îl numim pe Dostoievski creator şi nu scriitor? Pentru că acesta a creat o lume care cuprinde viaţă şi moarte. Dostoievski a putut întrevedea în opera sa şi dimensiunea eternităţii.
Daimon-ul lui Dostoievski este un spirit cuprins de credinţă şi de evlavie. În acelaşi timp este un daimon care se întreabă asupra binelui şi răului este un daimon dual. Cele două feţe ale acestui daimon sunt chintesenţa întregii istorii a omenirii care este un câmp de bătălie între bine şi rău. Suflarea inspiraţională a lui Dostoievski este de geniu iar opera sa a unui titan creator.
Dostoievski a cuprins în opera sa omul, opera l-a depăşit pe maestru asigurându-i eternitatea. Naşterea acestei opere gigantice a fost precedată de multă suferinţă şi revoltă. Putem afirma că Daimon-ul lui Dostoievski este însuşi viaţa şi ceilalţi oameni.
Un mare creator este nemuritor iar opera sa este fecundă, seminţele acesteia dau naştere unor alte lumi.
De Alexandru Cristian
Leave a Reply